Agonia dependenței de jocul Fortnite

de Rod Dreher

Mai mulți dintre voi mi-ați trimis articolul despre jocul Fortnite, apărut în Wall Street Journal despre cum a declanșat acest joc un „război imposibil de câștigat” între băieți și părinții lor. Trebuie să plătești ca să poți citi articolul din Wall Street Journal, dar eu am reușit să obțin o copie de la un amic care are abonament. Voi cita din el mai jos.

Jurnalista Betsy Morris a petrecut ceva timp cu câțiva băieți adolescenți din San Francisco pasionați de Fortnite, un joc colectiv („multiplayer”) cu împușcături (dar fără sânge), care la ora actuală este cel mai popular joc video de pe planetă (vezi aici). Natura obsesivă a jocului a fost observată de ceva vreme printre părinți. Nick Paumgarten scrie în New Yorker:

Părinții vorbesc despre chestia asta ca despre o dependență și își povestesc reciproc cum notele copiilor lor scad vertiginos și cum copiii abuzează fără nicio jenă: pe sub bancă la școală, în timpul unei slujbe de înmormântare, în baie la ora patru dimineața. Părinții se imploră unii pe ceilalți să vină cu soluții. Un prieten mi-a trimis un filmuleț făcut într-o după-amiază, când încerca să-și convingă băiatul să nu se mai joace; pe vremuri, gestul de a-ți insulta tatăl, tratându-l drept „idiotul dracului”, ar fi dus la un mare scandal. La noi acasă, marea amenințare e cea cu dezintoxicarea de jocuri video în Coreea de Sud.

Jurnaliștii de la WSJ și-au propus să vadă cum arată dependența pentru Toby, Matthew, Max, Jaren și Reed, un grup de prieteni și jucători pătimași de Fortnite, care locuiesc în același cartier din San Francisco. Iată câteva extrase din articol:

Acești puștani de clasa a șaptea aveau obiceiul să-și petreacă împreună orele de după școală fie la vreunul din ei acasă, fie în apropiere de Parcul Rochambeau. Acum, ei își petrec cea mai mare parte a timpului liber sechestrați fiecare la el acasă, jucând Fortnite și pălăvrăgind între ei prin căști, în loc să fie față în față.

Nu demult, băieții de vârsta lor se agitau pentru o incursiune la cinema sau să se dea cu rolele în parc, ori să meargă într-un loc unde să-și piardă vremea împreună. Nu și acum.

„Ne întâlnim la școală în fiecare zi și ne vedem unii pe ceilalți timp de opt ore”, spune Toby. „Mersul în parc e plicticos”, spune Matthew, „comparativ cu Fortnite”.

În mai puțin de 18 luni, „Fortnite – Battle Royale”, un concurs de împușcat în care câștigă ultimul concurent rămas în picioare, a pus stăpânire pe puștimea americană, completând sau înlocuind pasiunea pentru fotbal european sau baseball, și chiar năzbâtiile – sau o parte din ele. E vorba despre băieți, fiindcă fetelor jocul li se pare mult mai puțin tentant.

Cei de la Wall Street Journal spun că Fortnite schimbă modul în care băieții comunică. Poți să te loghezi în joc oricând, iar băieții comunică între ei prin căștile conectate la o linie de comunicații permanent deschisă. De asemenea, jocul „poate dăuna relațiilor de familie într-un mod prea puțin întâlnit la jocurile video de până acum”.

Unii observatori ai fenomenului spun că e doar o modă trecătoare, și că, la fel ca multe alte asemenea mode efemere, „părinții pur și simplu nu înțeleg”. Dar e o poziție care subestimează masiv neuroștiința din spatele jocului Fortnite. Software-ul jocului învață de propriii jucători cum să-i mențină implicați. Mai mult:

Pe măsură ce jocurile devin mai inteligente, părinții se simt depășiți. „E o luptă inegală”, spune dr. Richard Freed, specialist în psihologia copilului și adolescentului, și autorul cărții „Wired Child: Reclaiming Childhood in a Digital Age” („Copilul conectat – recuperarea copilăriei într-o eră digitală”).

Unii văd jocul Fortnite ca pe un musafir nepoftit care nu mai vrea să plece. Of, chiar așa. Ia citiți aici:

Părinții folosesc cam dintotdeauna activitățile preferate ale copilăriei ca metodă ajutătoare pentru a-i învăța pe copii moderația și disciplina autocontrolului: să fii acasă până se întunecă; n-ai voie la televizor, până nu-ți termini temele. Deficiențele acestor metode sunt ilustrate de problemele întâmpinate acasă la Toby.

Toby este „de regulă, un copil cuminte”, spune mama lui. E drăguț și creativ, se exprimă limpede, este precoce și perseverent – genul de copil care îți poate da bătăi de cap, dar pe care însuflețirea și curiozitatea s-ar putea să-l ducă spre mari realizări în viață.

Închide-i jocul Fortnite – și uite-l cum țipă, urlă și își insultă părinții. Toby se înfurie atât de tare, încât părinții îi impun perioade de „răcorire” care durează chiar și două săptămâni. Mama lui spune că devine mai puțin agresiv în perioadele respective. Efectul de calmare se risipește imediat ce s-a întors la Fortnite.

Mama a încercat să discute rațional și argumentat cu Toby. A ajuns să-l amenințe că-l va trimite la internat. „Nu avem capacitatea emoțională ca să trăim așa”, îi spune mama lui Toby. „E mult prea intens pentru ceilalți oameni din casă.”

Dl Ghassemieh, tatăl lui Toby, este un fost jucător pasionat, care lucrează în sectorul înaltei tehnologii. El crede că jocurile ca Fortnite îi pot ajuta pe copii să deprindă abilități analitice. Totuși, îl neliniștește modul în care toată această stimulare îl afectează pe Toby.

„Vii să mănânci cu noi? «Ce? Eu sunt în toiul unei bătălii cu inamicii și tu vrei să mă așez la masă și mănânc cu voi?!»” relatează dl Ghassemieh.

Toby are un punct de vedere diferit: Familiile tuturor celorlalți pot să accepte Fortnite fără mare tevatură, spune el. Familia lui de ce nu poate?

Aceeași poveste o spun toți acești părinți. Betsy Morris s-a dus la o întâlnire a părinților pe tema jocului Fortnite, întâlnire în care Common Sense Media, ONG-ul care îi consiliază pe părinți în privința utilizării de către copii a mediilor digitale, urma să facă o prezentare. Spre marea lor uimire, prezentatorul credea că sarcina lui era să-i convingă pe părinții să nu mai facă atâta caz de Fortnite. Nici n-au vrut să audă.

Mesajul n-a fost cel pe care mulți părinți veniseră să-l audă. O mămică a stârnit aplauze, când a ridicat mâna ca să intervină în discuție: „Până acum văd ca e ca un fel de ridicare în slăvi a jocului Fortnite. Aștept cu interes partea care să ne fie și nouă utilă.”

În timp ce oamenii se ridicau să plece înainte de final, un părinte a întrebat: „Ce sfaturi aveți pentru noi, familiile care ne dorim mai puțin Fortnite în viața noastră?”

Ceea se petrece în creier în timpul jocului cu Fortnite e cam la fel cu pasiunea care îi face pe jucătorii la păcănele să nu se poată desprinde de automate, spun jurnaliștii de la WSJ.

„Când urmărești un sistem de recompanesare care nu este fix, până la urmă creierul se zăpăcește”, spune Ofir Turel, profesor asociat la Universitatea de Stat California din Fullerton, care studiază efectele utilizării platformelor sociale și jocurilor digitale.

Cu jocurile ca Fortnite, spune dr. Turel, „suntem cu toții cobai într-un uriaș experiment uman.”

Ați prins ideea? Fiecare puștan care se joacă Fortnite este un cobai pe care se face un experiment. Jucătorii de cazino măcar sunt adulți, au creierul complet format. Ce se întâmplă însă cu creierul de copil, care se află în creștere? Nimeni nu știe. Încă. Mai mult decât atât:

Dr. Freed, psihologul, spune că tehnologiile au identificat vreo 200 de trucuri de design cu efect persuasiv. Fortnite are atât de multe asemenea elemente combinate, spune el, încât a devenit subiect de discuții aprinse printre colegii lui de breaslă. „Ceva este realmente diferit la acest joc”, spune el.

După dr. Freed, modul în care a fost intenționat proiectat ne ajută să ne explicăm de ce părinților le este atât de greu să combată atracția exercitată asupra copiilor. În timp ce părinții caută să-i învețe pe copii moderația și respectarea limitelor, Fortnite urmărește să-l țină pe jucător angajat în joc cât mai mult timp cu putință.

Iată ce dominație a ajuns să exercite Fortnite printre băieții aflați la vârsta adolescenței: unul dintre tații din San Francisco i-a luat băiatului său, Max, accesul la Fortnite, atunci când notele la școală ale băiatului au scăzut vizibil. Mama a observat că Max a început să piardă legătura cu prietenii lui, toți vârâți până peste cap în jocul cu pricina. Mai mult decât atât:

Acasă la Matthew, Fortnite a dat peste cap cursul normal al lucrurilor. Tatăl băiatului, Jay Seiden, director la agenția imobiliară Cushman & Wakefield, nu înțelege de ce Matthew nu iese afară la joacă, de ce nu explorează parcurile și plajele din apropiere, spune mama lui Matthew, doamna Woods. Când era și el copil, dl Seiden ieșea cu bicicleta sau se juca în pârâul din vecinătate, prinzând broaște și șerpi.

Deseori, dl Seiden îl obligă pe Matthew să închidă Fortnite după ce s-a jucat neîntrerupt 90 de minute, și îl trimite să se joace afară. Atunci, spune mama lui, îl vede cum dă ture în sus și în jos pe stradă, călare pe trotinetă, în căutarea prietenilor lui.

Mama își imaginează că toți sunt înăuntru, jucându-se Fortnite. Mama lui Matthew a crescut în orășelul Chevy Chase din statul Maryland, și a fost mare amatoare de jocuri electronice: stătea trează ceasuri întregi, seara după ce adormeau părinții, ca să se joace Pac-Man, Donkey Kong și Frogger. Dar a continuat și să iasă cu bicicleta, să-și facă la timp temele și, în final, să-și ia licența în drept.

Tocmai de aceea se arată mai îngăduitoare decât tatăl lui Matthew. Serile de vineri sunt momentele preferate din săptămână pentru Matthew. La cină primește macaroane cu brânză și apoi are voie să se joace Fortnite până vine ora de culcare. Dna Woods stabilește limite de timp, dar „probabil că-l las să se joace prea mult. Prefer să nu ne certăm pe chestia asta”, spune ea.

(Dacă aveți abonament plătit, citiți tot articolul, pentru că merită, e fascinant: How fortnite triggered an unwinnable war between parents and their boys).

Multe de aici intră în rezonanță cu propria-mi situație. Un cititor, știind că am un băiat de 14 ani, m-a întrebat cum ne descurcăm noi, eu și și soția mea, cu „provocarea Fortnite”. Răspunsul este simplu și tăios: nu-l lăsăm pe fiul nostru să dețină Fortnite, punct. Vedem bine cum îi afectează pe alți copii și considerăm că este obligația noastră să-l protejăm.

Băiatul nostru suferă din cauza asta, într-un mod particular. El spune că toți ceilalți băieți din clasa lui se joacă Fortnite și numai despre asta vorbesc – despre Fortnite și despre preferații lor de pe YouTube („vedete” dintre care unele, cum ar fi un anume PewDiePie, cu 78 de milioane de urmăritori, sunt inși spurcați la gură pe care nu i-ai lăsa sub nicio formă să-ți intre în casă, dar la care copilul tău are acces neîngrădit). Nu despre muzică, nu despre fotbal sau alte sporturi, „verzi și uscatele” obișnuite despre care pălăvrăgesc adolescenții. Numai Fortnite și YouTube. Băiatul nostru a încercat să se arate cât putea el de interesat de toate aceste lucruri, dar faptul că nu are Fortnite (și nu i se dă voie să se uite pe YouTube) l-a marginalizat social printre colegii lui. Mama lui și cu mine ne străduim din răsputeri să ne arătăm receptivi la această problemă, dar nu putem să dăm înapoi în privința acestui joc.

Iată ce nu înțeleg eu, și vorbesc foarte sincer: de ce atât de multor părinți le este frică să fie părinți. De ce a trebuit ca oamenii aceia să se ducă la o întâlnire publică, pentru a afla cum să combată dependența de Fortnite a băieților lor? Scoți cablul din priză și rămâi tare pe poziție, nu te mai răzgândești! E chiar atât de greu să afli soluția? Mamele și tații din această poveste disprețuiesc efectele pe care jocul le are asupra băieților lor. Toby, de pildă, este în mod normal o bomboană de copil, dar când se joacă Fortnite, e ca și cum ar fi posedat de acest joc! Însă mama lui „preferă să nu se certe pe această temă”, deci băiatul face ce vrea el.

Constat că așa se întâmplă cu foarte mulți părinți, chiar și cei care se consideră conservatori și religioși. Cedează în privința unor lucruri despre care știu prea bine că n-ar trebui să le accepte, tocmai fiindcă nu vor să se certe cu copiii lor. Și am văzut dovezi că mulți părinți se simt copleșiți de impulsul irezistibil de a se conforma unor norme permisive din punct de vedere social. Eu vă garantez că, dacă un singur cuplu dintr-un grup social îi interzice permanent propriului copil accesul la Fortnite, cei doi se vor trezi atacați orbește nu doar de copilul aflat în sevraj, ci vor fi presați să cedeze și de către alți părinți, care în taină se simt vinovați că nu fac ce trebuie făcut, însă caută să scape de această vinovăție făcându-i țapi ispășitori pe mama și tatăl care au adoptat poziția dură, dar foarte necesară.

Uite care-i treaba: aceștia sunt copiii voștri. Trăim într-o cultură care le este ostilă, și este ostilă sănătății lor morale, mentale și emoționale. Nu vă puteți bizui pe normele și obiceiurile acestei culturi, cum că v-ar ajuta să-i creșteți bine. Trebuie să ripostați, și să ripostați cu toată forța, pentru binele lor, al copiilor voștri! Ei au nevoie de voi să le fiți mamă și tată, nu amici sau aliați. În adâncul sufletului, și voi știți asta. Faceți ce trebuie. Faceți se se cuvine. E greu, dar care ar fi alternativa?

Lăsând la o parte toate chestiile proprii copilăriei pe care acești copii nu le au pentru că sunt ocupați cu Fortnite tot timpul, și lăsând deoparte posibilele riscuri la adresa dezvoltării lor neurologice, de ce părinților nu le e limpede ca lumina zilei că un copil al cărui organism se obișnuiește de pe acum cu asemenea descărcări de dopamină are șanse infime să devină un adult apt să-și gestioneze pasiunile?

Am avut o discuție, în această toamnă, cu un profesor universitar străin, aflat într-un soi de program de schimb de experiență la o universitate de superelită din America. El mi-a mărturisit că i se pare straniu să observe cât de anxioși și de instabili sunt studenții americani, cei de la licență și chiar de la masterat. Mi-a spus că a fost frapat de cât de nevrotică este inteligența lor, pentru că au fost crescuți într-o cultură a meritocrației și tehnocrației care nu le oferă niciun fel de altă ancoră decât propria persoană și dorințele pe care le au, inclusiv imboldul compulsiv de a se cățăra în vârful grămezii meritocrate. Și totul, pentru ce? Dacă-i întrebi, nu prea știu să-ți dea un răspuns.

Fenomenele ca Fortnite sunt o parte din ceea ce ne malformează. Dar nu conținutul jocului în sine, ci formatul lui. Aici chiar că mijlocul este mesajul. Psihiatrii și ceilalți oameni de știință cu care au stat de vorbă jurnaliștii de la WSJ spun că specialiștii care lucrează pentru compania proiectantă a jocului îl îmbunătățesc („îmbunătățesc”) permanent, ca să-l facă încă și mai greu de părăsit. În cartea mea, Opțiunea Benedict, am un capitol despre tehnologie, în care abordez tocmai asemenea lucruri. Iată câteva fragmente:

Atunci când ne abținem de la practici care tulbură iubirile noastre, iar în perioadele de post ne înzecim contemplarea Domnului și a lucrurilor bune ale Creației, ne concentrăm din nou mintea pe stabilitatea lăuntrică de care avem nevoie pentru alcătuirea unui sine coerent și cu sens. Internetul este un loc al împrăștierii, care încurajează cedarea în fața imboldurilor pătimașe. Dacă nu reușim să împingem și noi înapoi Internetul, cu tot atâta forță cât se împinge și el în noi, ne vom pierde inevitabil punctul de sprijin. Iar dacă ne pierdem reazemul, în ultimă instanță ne vom pierde de pe calea cea dreaptă din viață. Creștinii știau acest lucru din generație în generație, încă din era apostolică. Dar cu noi, această înțelepciune s-a pierdut. Se plânge Nicholas Carr: „Primim cu brațele deschise delirul turbat în sufletele noastre.”

Mai mult:

Chris Anderson, fost jurnalist de top specializat pe înaltă tehnologie, iar acum director-general de companie în Silicon Valley, declara în 2014 pentru New York Times că, pentru cei cinci copii din familia lui, casa lor este ca o mănăstire antitehnologie. „Copiii ne acuză pe mine și pe nevastă-mea că suntem fasciști și excesiv de preocupați în privința tehnologiei, și că niciunul dintre prietenii lor nu are asemenea reguli acasă. „Asta pentru că eu am văzut cu ochii mei, la prima mână, pericolele tehnologiei. Le-am văzut la mine însumi și nu vreau să-i văd și pe copiii mei că pățesc la fel.”

Dacă așa își cresc copiii niște părinți din Silicon Valley, noi ce justificare avem să ne arătăm mai liberali? Da, o să fiți considerați niște ciudați obsedați de control. Și ce dacă? E vorba de copiii voștri!

„Faptul că punem aceste dispozitive în mâna copiilor noștri încă de la o vârstă foarte fragedă, cu foarte puțină îndrumare din partea unui adult, și faptul că ei percep viața doar din punctul de vedere al lui «îmi place»/«nu-mi place», faptul că, practic, tehnologia este acum pentru ei ca un fel de proteză atașată de corpul și mintea lor – toată această situație mi se pare că dovedește o miopie incredibil de periculoasă”, spune filozoful Michael Hanby.

„Le afectează copiilor capacitatea de a gândi și de a avea relații interumane elementare”, spune el. „Acesta este un experiment social de o amploare fără precedent. Un experiment pe mâna căruia ne-am dat copiii fără să ne dăm seama ce facem.”

Imaginea cea mai întristătoare din articolul WSJ este cea a băiatului căruia părinții i-au luat jocul Fortnite și acum pedalează de unul singur prin cartier, negăsind pe nimeni cu care să se joace, fiindcă toți ceilalți băieți sunt izolați fiecare la el acasă, jucându-se Fortnite în realitatea virtuală. Știu ce înseamnă o asemenea singurătate, pentru că o văd la băiatul meu, când îmi povestește cum este la școală. Dar nu se poate să depunem armele în fața acestui lucru. Lucrurile pe care nu reușim să le stăpânim, ne vor stăpâni ele pe noi.

În Opțiunea Benedict, îi citez spusele lui William James, fondatorul psihologiei: identitatea noastră, ce fel de oameni suntem, depinde de lucrurile cărora le dăm atenție. Am avut această revelație citind cartea lui Tim Wu, The Attention Merchants („Neguțătorii de atenție”) – o istorie a publicității văzută ca întrecere epopeică între concurenți care se bat pentru atenția consumatorilor. Poate părea un subiect cam arid, dar credeți-mă, nu poți lăsa cartea din mână! Când veți ajunge la ultima parte, unde Wu arată cum firmele investesc zeci de miliarde de dolari în cercetare, ca să găsească noi metode de a ajunge la noi și de a ne modela dorințele, fără ca noi să ne dăm măcar seama ce se petrece, veți înțelege de ce, în cazul Fortnite, „hai să nu mai facem atâta caz pentru un simplu joc” este o reacție șocant de iresponsabilă în fața criticilor.

Update. Un cititor mi-a scris următoarele:

Cred problema reală cu Fortnite nu e că ar fi deosebit de bine gândit dintr-un punct de vedere psihologic. De fapt, chiar pot s-o dovedesc. Există unele jocuri special proiectate să-ți exploateze pentru bani neuroreceptorii dopaminei: gândiți-vă la Candy Crush, de exemplu, la Farmville și la alte jocuri care te determină să plătești cu bani adevărați pentru accesul la „starea euforică” a succesului, alegând un fel de scurtătură, în loc să te străduiești mai mult și să consumi mai mult timp și efort în cadrul jocului. Dar cum fac bani cei de la Epic cu jocul Fortnite? Doar e gratis și are zero facilități sau chestii de cumpărat cu care să-ți accelerezi sau ușurezi succesul în cadrul jocului (spre deosebire de multe alte jocuri similare, în Fortnite nu poți cumpăra nimic care să-ți îmbunătățească experiența de joc). Toate sutele de milioane de dolari pe care Epic le încasează de pe urma Fortnite provin din actualizări cosmetice ale jocului – fațete diferite, mișcări de dans și obiecte care nu le apar vizibile decât altor jucători. Cu alte cuvinte, care nu au decât valoare socială.

Ceea ce este unic la Fortnite și deosebește acest joc de oricare altul în vogă până acum este că are mult mai multe în comun cu alte tipuri de mode efemere care vin și trec odată cu fiecare generație de liceeni. A reușit să se insinueze în schema socială și să o exploateze – devenind un loc pentru conectare pentru liceeni, pentru contestarea statutului și pentru construirea identității (și, apropo, articolul pe care l-ai postat zicea că Fortnite e mult mai popular printre băieți decât printre fete. Aiurea. Fortnite e cel mai popular joc video printre fete, din toate timpurile, și de foarte departe.) Într-un fel, jocul oferă o alternativă seducătoare la sursele clasice de prietenie masculină. Băieții vor să-și piardă timpul împreună și să treacă prin aventuri, dar există tot felul de constrângeri practice, în materie de lipsit de acasă și de ce poți face fără să ți-o iei pe coajă când te lansezi în „aventuri”. Cu Fortnite, poți intra în legătură cu prietenii tăi instantaneu, iar după doar câteva minute să vă angajați cu toții în epopeice bătălii fantasmagorice unde câștigătorul ia totul.

Traducere după The Agony of the Fortnite Addiction, de pe site-ul The American Conservative

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s