de Martin Cothran
Educatorilor moderni le place să vorbească despre „abilitățile de gândire critică”, dar nici măcar unul dintr-o sută nu știe să spună ce înțelege, mai exact, prin acest concept. De fiecare dată când țara noastră trece printr-o reformă a educației – ceea ce, începând din anii ’20, se întâmplă cam o dată la 25 de ani – establishmentul educațional aruncă pe piață un set de lozinci care sună întotdeauna bine, dar care în realitate nu înseamnă nimic.
De fapt, data viitoare când mai auziți un educator că folosește termenul de „abilități de gândire critică” întrebați-l ce înțelege prin asta și apoi observați ce se întâmplă. Veți avea parte de aceeași reacție pe care ați obține-o dacă ați întreba o majoretă în timpul pauzei de la meci ce înseamnă sunetele pe care le scoate, „rah-rah, sis-boom-bah”. Veți avea în față o privire goală. Cuvintele nu au niciun conținut în sine. Sunt menite să trezească celui ce le aude o emoție pozitivă. La fel e și cu „abilitățile de gândire pozitivă”. Sunt echivalentul educațional al pampoanelor folosite de majorete. În educație, a spune că ești în favoarea abilităților de gândire critică este același lucru cu a spune „vă doresc o zi frumoasă!”
Am participat recent într-o dezbatere televizată despre standardele de știință naționale care sunt implementate acum în statul meu de baștină, Kentucky. Am atras atenția că standardele nu fac nimic pentru a încuraja dobândirea cunoașterii naturale. Există o pronunțată tendință în educația progresivistă de a minimiza cunoașterea factuală de bază – în special dacă această cunoaștere este dobândită printr-o operație anatemă pentru educatorii moderni: memorizarea.
Conform standardelor științifice, elevilor nu li se cere niciodată să numească, să identifice, să clasifice sau să descrie vreun obiect natural. În fapt, cuvinte ca „mamifer”, „pește” „reptilă”, „amfibian” nu sunt niciodată menționate în standarde – cum nu sunt nici noțiuni științifice de bază ca „hormoni”, „kinetic”, „limfatic”, „neuron”, „nucleotide”, „osmoză”, „Celsius”, „Farenheit”, „plasmă”, „vaccin”, „protozoare”, „enzimă”.
Când, în timpul dezbaterii, am remarcat acest lucru, cei doi adversari, unul dintre ei profesor de biologie la o facultate, iar celălalt președintele Comisiei de Educație de la nivelul statului, au explicat că motivul pentru care au fost eliminate aceste noțiuni ține de încercarea de a-i învăța pe studenți „abilitățile de gândire critică.” E un pic înspăimântător când cei care fac politici publice educaționale cred că, pentru a învăța abilități de gândire, trebuie să excludă mai întâi cunoașterea. Le-am spus că mă îndoiesc că ar ști măcar care sunt „abilitățile de gândire critică.” Și, după cum s-a demonstrat, nu mi-au putut da o definiție. Când moderatorul dezbaterii m-a întrebat care este definiția mea, am răspuns „logica”.
Este interesant că oameni care spun că vor să îmbunătățească școlile noastre petrec atât de mult timp vorbind despre „abilități de gândire critică” și atât de puțin despre logică. Unul dintre motive este, fără îndoială, faptul că „logica” este un cuvânt mult mai concret. Presupune învățarea și capacitatea de a utiliza un sistem specific de reguli raționale care pot fi deprinse – ceea ce anticii numeau o „artă”. Logica are o istorie concretă care poate fi învățată – și poate fi învățată într-un anume fel. Nu este atât de amorfă precum conceptul de „abilități de gândire critică”.
Dar în scopuri propagandistice nu este util să folosim cuvinte exacte. Cuvintele vagi cu sensuri neclare sunt de preferat. „Abilități de gândire, abilități de gândire, rah-rah-rah!” De fapt, „abilități de gândire” este doar unul din panoplia de termeni publicitari foarte vagi folosiți de reformatorii educației. Alți termeni de același tip sunt „abilități de rezolvare a problemelor”, „abilități de a face deducții”, „abilități de a găsi ideea principală”, „abilități de taxonomie”. Repet, toate astea sună bine, dar ce înseamnă ele mai exact? Și toate au, ca și „abilitățile de gândire critică”, aceeași problemă. Nu doar că sunt prost definite, dar într-un anume sens nici măcar nu există, cel puțin nu ca obiecte separate de studiu.
Potrivit acestor educatori progresiviști, cunoașterea este de prisos deoarece singurul lucru important sunt abilitățile. Și așa se face că noi credem că putem să separăm cunoașterea de abilități. Iată ce se spune „Cambridge Handbook of Expertise and Expert Performance” despre ideea că abilitățile pot fi predate și învățate în afara unui conținut concret.
„Studiile resping categoric viziunea modernă asupra cogniției umane potrivit căreia abilități generale ca învățarea, raționarea, rezolvarea de probleme, formarea conceptelor corespund unor capacități și abilități care pot fi învățate independent de un domeniu de conținut specific.”
În ultima carte a lui E.D. Hirsch „Why Knowledge Matters: Rescuing Our Children from Failed Education Theories”, el susține că există un consens al cercetării educaționale și psihologice: abilitățile sunt „specifice domeniului”. Cu alte cuvinte, trebuie să studiezi abilitățile în contextul unui subiect specific.
Dar „rezolvarea de probleme”? „Nu există o abilitate universală de rezolvare a problemelor, independentă de un anume domeniu de cunoaștere”, spune Hirsch. El citează studiu după studiu care arată, pe baza unor teste ale unor abilități specifice, cum ar fi „abilitățile de citit”, că studenții care nu au dezvoltată această abilitate foarte bine, dar cunosc textul, au rezultate mai bune decât cei care au abilități mai avansate dar nu cunosc subiectul. Cunoașterea contează.
Când prezentatorul de televiziune m-a întrebat ce sunt „abilitățile de gândire critică”, în loc de a-i fi menționat logica, aș fi putut să spun foarte ușor „artele liberale” (din care logica face parte). Artele liberale includ triviumul (cele trei domenii de limbaj) și quadriviumul (cele patru subiecte matematice). Dar sunt arte ca domenii, fiecare cu un conținut propriu unic. Termenul „arte liberale” nu e chiar așa de ușor de folosit pentru galeriile de animatoare. Dar asta nu ar trebui să conteze prea mult.
Alternativa de Bun-Simț 