Ar trebui să păzim copiii de basme?

Un atac serios asupra basmelor ca literatură pentru copii vine din partea celor care nu doresc ca vreodată copiii să fie speriaţi. Eu însumi am suferit prea mult de terori nocturne în copilărie ca să subestimez această obiecţie. Nu aş dori să înteţesc focul acelui iad lăuntric pentru nici un copil.

Pe de altă parte, nici una dintre temerile mele nu provenea din basme. Insectele uriaşe erau specialitatea mea, urmate îndeaproape de fantome. Bănuiesc că fantomele veneau, direct sau indirect, din poveşti auzite, deşi cu siguranţă nu din basme, dar nu cred că era la fel şi cu insectele. Nu ştiu ce ar fi putut să facă sau să nu facă părinţii mei ca să mă salveze de cleştii, mandibulele şi ochii acelor spurcăciuni cu multe picioare. Tocmai aceasta este, după cum au arătat mulţi, dificultatea. Nu ştim ce îl va speria sau nu îl va speria pe un copil în acest fel anume. Spun „în acest fel anume“ pentru că aici e necesară o distincţie.

Cei care spun că nu trebuie să-i speriem pe copii pot să se refere la două lucruri diferite. Pot să spună (1) că nu trebuie să facem nimic de natură să îi provoace copilului acele temeri obsedante, invalidante, patologice în faţa cărora curajul obişnuit este neputincios: de fapt, fobii. Mintea copilului trebuie protejată, pe cât posibil, de lucrurile la care el nu suportă să se gândească.

Sau pot să spună (2) că trebuie să încercăm să-l împiedicăm să realizeze că s-a născut într-o lume a morţii, a violenţei, a rănilor, a aventurii, a eroismului şi a laşităţii, a binelui şi a răului. Dacă se referă la primul lucru, sunt de acord cu ei: dar nu şi dacă se referă la cel de-al doilea. Al doilea ar însemna, într-adevăr, să le creăm copiilor o falsă impresie şi să-i hrănim cu poveşti rupte de realitate în sensul rău al expresiei. E ceva ridicol în ideea de a educa în felul acesta o generaţie care s-a născut în timpul NKVD şi al bombei atomice. Întrucât e atât de probabil că se vor întâlni cu duşmani crânceni, lasă-i măcar să audă de cavaleri viteji şi de curajul eroic. Altminteri, nu le faci soarta mai luminoasă, ci mai întunecată.

De asemenea, cei mai mulţi dintre noi nu găsesc că violenţa şi vărsarea de sânge dintr-o poveste produc spaime care bântuie minţile copiilor. Din acest punct de vedere, cu rămân, fără nici o remuşcare, de partea speciei umane şi împotriva reformatorilor moderni. N-au decât să existe regi răi şi decapitări, bătălii şi temniţe, uriaşi şi balauri, iar cei răi să fie omorâţi temeinic la sfârşitul cărţii. Nimic nu mă poate convinge că asta îi provoacă unui copil obişnuit vreun soi sau vreun pic de teamă în plus faţă de ceea ce doreşte şi are nevoie să simtă. Pentru că, desigur, doreşte să fie niţel speriat.

Celelalte frici – fobiile – sunt altceva. Nu cred că pot fi controlate prin mijloace literare. Se pare că le aducem pe lume cu noi gata formate. Fără îndoială, imaginea particulară asupra căreia este fixată teama copilului se poate uneori regăsi într-o carte. Dar este aceasta sursa, ori doar prilejul temerii? Dacă lui nu i s-ar fi arătat acea imagine, care nu s-ar fi găsit atunci o altă, fără ca tu să poţi anticipa, care să aibă acelaşi efect? Chesterton ne-a povestit despre un băiat care se temea de monumentul prinţului Albert mai mult decât de orice altceva pe lume. Eu cunosc un bărbat a cărui mare teamă în copilărie era ediţia pe hârtie de Biblie a Enciclopediei Britannica dintr-un motiv pe care vă desfid să-l descoperiţi.

Iar eu cred că se poate întâmpla ca, deşi îţi obligi copilul să se limiteze la poveşti ireproşabile despre copilărie în care nu se întâmplă niciodată nimic alarmant, să nu izbuteşti să-i alungi temerile, dar să reuşeşti să alungi tot ceea ce le poate înnobila sau le poate face suportabile. Pentru că în basme, alături de figurile înspăimântătoare, găsim şi figuri liniştitoare şi protectoare, luminoase, din vremuri imemoriale; iar figurile înspăimântătoare nu sunt doar înspăimântătoare, ci sublime. Ar fi frumos dacă nici un băieţel care aude sau crede că aude din pat un zgmot nu ar fi niciodată câtuşi de puţin speriat. Însă dacă e să fie speriat, cred că e mai bine să se gândească la uriaşi şi la balauri decât la nişte simpli hoţi. Şi cred că Sfântul Gheorghe sau orice alt cavaler strălucitor în armură îl linişteşte mai mult decât gândul la poliţie.

(fragment din C.S. Lewis – „Despre trei moduri de a scrie pentru copii”)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s