Când se construiesc biserici…

Cartierul Drumul Taberei avea în 1989 vreo 200.000 de locuitori și zero biserici. Zero. Se putea merge la o bisericuță mică undeva spre zona de unde începe astăzi Prelungirea Ghencea, pe teritoriul administrativ al sectorului 5 (sau al fostului Sectorul Agricol Ilfov, nu mai țin minte exact) ori la biserica de la Răzoare, dar nici una nu era în cartier.

În Militari, la o populație aproximativ similară cred că se găseau două bisericuțe prin spatele blocurilor. Îmi imaginez că aceeași era situația și în celelalte mari cartiere de blocuri, muncitorești sau cum vreți să le spuneți, atât în cele din București (Balta Albă, Titan, Berceni etc) cât și în cele din alte orașe ale țării.

Zero biserici la 200.000 de suflete.

În anii ’90, Biserica Ortodoxă nu a apucat să construiască prea mult; abia ce începea să-și recupereze câte ceva din fostele proprietăți, țara intrase în colaps economic, iar resurse pentru clădit biserici noi acolo unde era nevoie de ele se găseau prea puțin; pe de altă parte, principala miză a Bisericii în primii ani după Revoluție a fost să iasă la lumină din spatele zidurilor puținelor biserici și mânăstiri rămase funcționale în timpul comunismului, pentru a se arăta din nou oamenilor. În lipsa tipografiilor, a lăcașelor de cult, a resurselor pentru misionariat și caritate și a unui număr trebuincios de preoți, eventual cât mai puțin compromiși, au lucrat în lume pentru Biserică cei câțiva mari duhovnici în viață: conferințe, cuvântări, primit pelerini.

Abia spre sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, au început primele șantiere de biserici în Drumul Taberei, și probabil și prin celelalte cartiere.

Acum, după zece ani de „management Daniel al corporației BOR” avem în cartier șase biserici; trei mai mari și trei micuțe, de lemn (pe lângă una se va construi, probabil, o biserică mai mare).

Cât să încapă cu totul, într-o estimare generoasă, 3000 de oameni în ele, plus alte câteva sute în curte – când e frumos afară și pot asculta slujba la difuzoarele care deranjează atât de mult pe unii prieteni ai noștri două ore duminica și de sărbători.

E mult? E puțin?

Însă nu numai spațiul e problema, ci și slujitorii: dincolo de cei 3000 de oameni care pot intra la propriu în bisericile cartierului, din cei 200.000 cărora ar vrea să li se adreseze, Biserica trebuie să răspundă nevoilor numărului mult mai mare de oameni care, fără a veni săptămânal la slujbă, au nevoie de slujire: de la sfințirea casei și asistență spirituală pentru bolnavi, până la sfătuire și rugăciune în diferite momente importante ale vieții.

Cozile la spovedanie din săptămânile dinainte de Paști sau de Crăciun arată că 20 de preoți într-un un cartier de 200.000 de oameni nu sunt deloc mulți.

Nu mai spun că spitalele pe care le știu eu nu aveau nici un paraclis (și probabil nici preot) înainte de 1990. Vi se pare nefiresc să existe paraclis și preot în incinta unui spital?

Ce vreau să spun este că cele 3.200 de lăcașuri de cult ortodoxe (biserici, paraclise, schituri, mânăstiri) ridicate după 1990 (cele mai multe după anul 2000, probabil) nu au apărut din moft sau ca un lux, doar pentru că avea chef Biserica să arunce cu bani pe niște construcții fără rost.

Ele au apărut în toate Drumurile Taberelor din orașele țării ăsteia și în toate spitalele alea unde nu aveai un preot pe care să-l chemi la nevoie sau un loc unde să te rogi pentru sănătate în fața unei icoane. Au apărut ca urmare a nevoii, ca urmare a “cererii”, dacă folosim un limbaj de economist.

Și nu poți face pastorație, slujire, misionariat sau filantropie di granda, așa cum pretind Bisericii Ortodoxe toți cei care se indignează de numărul bisericilor ridicate în acești ani, dacă nu ai în primul rând „punctele de lucru” pentru asta, pentru că filantropia și slujirea nu se fac virtual, pe internet, din gură sau din tastatură.

Cum ar putea Biserica să vină în întâmpinarea oamenilor, să ofere asistență spirituală și să facă activitate socială și filantropică (așa cum vrea moftangiul media) cu zero biserici într-un cartier cât un oraș mare?

Poate că unii își imaginează că Biserica ar fi trebuit să rămână o relicvă, un ansamblu de muzee și monumente de patrimoniu cu ceva personal discret, pitit în bisericile scăpate nedemolate și limitat la ele, să nu iasă de acolo decât din când în când să să dea un mesaj de susținere a luptei anti-corupție și drepturilor minorităților sexuale și, eventual, să facă filantropie din presupusele sale comori cine știe pe unde dosite.

Sau poate că nu-și imaginează nimic, pentru că nu au cu ce.

Misiunea Bisericii, ajutorul spiritual și cel material dat celor în nevoie se realizează și împlinesc în mijlocul oamenilor, nu în abstract, iar cele 3.200 de biserici noi sunt exact locurile unde Biserica a venit printre oameni să-și împlinească menirea și ele sunt dovada că o face.

Adică sunt locurile acelea unde oricare dintre cei 200.000 de locuitori in Drumul Taberei știe că se va putea duce acum dacă va avea nevoie.

Sunt locurile unde acum Biserica și credincioșii ei izbutesc să facă policlinici și cabinete medicale sau chiar spitale, acolo unde statul eșuează, sunt locurile unde sunt oferite gratuit mese calde, copiilor meditații, acoperiș celor în nevoie.

Cămine de bătrâni, case sociale, așezăminte pentru orfani sau familii în situații de risc, puncte de ajutor medical sau cabinete și policlinici gratuite Biserica nu le poate face decât pe lângă niște biserici care adună comunitățile de credincioși care vor sprijini proiectele. Căci Biserica nu e tiparniță de bani ci comunitate lucrătoare.

Pentru o Biserică ce a ieșit săracă din comunism și care abia în ultimii 15 ani a avut posibilitatea de a începe să-și reclădească cât de cât o structură de lăcașuri de cult acolo unde mari colectivități de oameni nu le aveau, să poată ridica sau achiziționa biserici în atâtea părți ale lumii pentru a susține și coagula în jurul lor comunitățile de români plecați din țară, să poată susține câteva sute de centre sociale și medicale și să poată cheltui 100 de milioane de euro în ultimii cinci ani pentru activități filantropice și programe sociale, nu e deloc puțin lucru.

Și cred că pentru toate aceste reușite chiar era necesar un Patriarh care să aibă exact acele calități pe care “lumea bună” i le vede ca defecte, dar care sunt defecte doar pentru că ele echivalează cu izbânzile Bisericii în încercarea de a se face din nou prezentă în mijlocul celor care au nevoie de ea; ceea ce se face clădind biserici și comunități.

Poate că tocmai din această cauză ne-a fost rânduit un Patriarh cu aptitudini de “manager”, pentru că Biserica avea chiar acum nevoie de un astfel de patriarh; zidirea duhovnicească are nevoie și de zidurile unde să știe cei care o caută că pot veni să o găsească.

Cam așa ceva am vrut și eu de spus zilele acestea, când a devenit un loc comun criticarea Patriarhului și a Bisericii.

Sursa foto: Agenția Basilica

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s