Există miracole?

G.K. Chesterton

Nu se ştie prea bine cum a luat naştere o idee curioasă, conform căreia doar cei care nu cred în miracole sunt cei care le tratează la rece şi corect, în timp ce oamenii care cred în ele le acceptă numai în virtutea unei anumite dogme.

Realitatea este exact pe dos.

Cei care cred în miracole le acceptă (greșit sau nu) fiindcă au niște dovezi despre ele. Cei care nu cred le neagă fiindcă au o teorie împotriva lor.

Atitudinea deschisă, clară, democratică ar fi aceea de a crede o bătrână vânzătoare de mere când depune mărturie despre un miracol, la fel cum crezi o bătrână vânzătoare de mere când depune mărturie despre un omor. Calea simplă, populară, ar fi aceea de a crede mărturia ţăranului cu privire la o vedenie exact în aceeaşi măsură în care crezi mărturia ţăranului cu privire la proprietarul de pământ. Ţăran fiind, el are probabil o mare doză de agnosticism sănătos în ambele privinţe. Cu toate acestea, ai putea umple British Museum cu dovezi aduse de ţăran în favoarea existenţei duhurilor.

Dacă este să vorbim despre mărturii personale, există o avalanşă copleşitoare de dovezi aduse de oameni în favoarea supranaturalului.

Dacă le respingi, atitudinea ta nu poate însemna decât unul din două lucruri. Respingi relatarea ţăranului despre duhuri fie pentru că omul este ţăran, fie pentru că povestea lui este una cu duhuri.

Cu alte cuvinte, fie negi principiul de bază al democraţiei, fie afirmi principiul de bază al materialismului – imposibilitatea abstractă a miracolului. Eşti cu totul îndreptăţit să o faci; însă, în acest caz, tu eşti cel dogmatic.

Noi, creştinii, suntem cei care acceptăm orice dovezi factuale – voi, raţionaliştii, sunteţi cei care refuzaţi dovezile factuale, fiind constrânşi de crezul vostru (…).

Orice argument în jurul acestor fapte limpezi este întotdeauna un argument în cerc. Dacă spun: „Documente medievale atestă anumite miracole tot așa de bine cum atestă anumite bătălii”, ceilalţi vor răspunde: „Da, dar medievalii au fost superstiţioşi”: dacă doresc să ştiu în ce anume a constat superstiţia lor, unicul răspuns este, în esenţă, că ei credeau în miracole.

Dacă spun: „Un ţăran a văzut o fantomă”, mi se răspunde: „Da, dar ţăranii sunt atât de creduli”. Dacă întreb: „De ce creduli?”, unicul răspuns este că -ei bine- ţăranii văd fantome. Islanda este un tărâm imposibil fiindcă numai marinarii proşti l-au văzut; iar marinarii sunt proşti doar pentru că spun că au văzut Islanda.

Este cinstit să adăugăm aici că mai există un argument pe care un necredincios îl poate folosi în mod raţional împotriva miracolelor, chiar dacă în general el însuşi uită să-l folosească.

Astfel, ar putea spune că în multe istorisiri cu miracole a existat ideea că persoana la care se referă avea o anumită pregătire spirituală şi o dispoziție de acceptare; pe scurt, că miracolul nu ar fi putut să apară decât celui care a crezut în el.

S-ar putea să fie aşa, iar dacă este, cum putem testa acest lucru? Dacă vrem să cercetăm din ce cauză în urma credinţei apar anumite consecinţe, este inutil să repetăm până la plictis că (dacă survin) ele sunt urmarea credinţei.

Atunci când una dintre condiţii este credinţa, cei fără credință au un drept cât se poate de sănătos să râdă. Însă nu au dreptul să judece. A fi credincios poate să fie, dacă doriţi, la fel de rău precum a fi beat; totuşi, dacă am dori să culegem date psihologice de la beţivi, ar fi absurd să-i tachinăm mereu pentru că sunt beţi. Să presupunem că am cerceta dacă e adevărat sau nu că oamenii mânioşi văd ceva ca o pânză roşie înaintea ochilor. Să presupunem că şaizeci de excelenţi capi de familie s-ar jura că, atunci când s-au mâniat, au văzut această pânză roşie. Ar fi, desigur, absurd să răspundem: „O, dar recunoşti că ai fost mânios în acel moment.” Ar putea să replice pe bună dreptate (într-un cor tunător): „Fir-ar să fie, dar cum vreţi să descoperim, fără să ne mâniem, dacă oamenii mânioşi văd roşu înaintea ochilor?”

Tot astfel, sfinţii şi asceţii ar putea răspunde pe bună dreptate: „Să presupunem că problema care se pune este dacă cei credincioşi pot avea viziuni – tocmai atunci, dacă te interesează viziunile, nu are rost să le obiectezi credincioşilor, credinţa.” Argumentul tău te plasează şi acum într-un cerc – acel vechi cerc al nebunilor cu care a început această carte.

Întrebarea dacă miracolele se întâmplă vreodată ţine de simţul comun şi de o imaginaţie istorică obişnuită – nu de vreun experiment fizic decisiv.

Putem aici elimina, fără doar şi poate, acel tip prostesc de pedanterie care vorbeşte despre nevoia de a avea „condiţii ştiinţifice” în legătură cu presupuse fenomene spirituale. În cazul în care vrem să ştim dacă un suflet poate comunica după moarte cu un om viu, este ridicol să insistăm ca acest lucru să se petreacă în condiţii în care nici doi oameni vii în deplinătatea facultăţilor mintale nu ar comunica serios unul cu celălalt.

Faptul că fantomele preferă întunericul nu infirmă existenţa fantomelor, la fel cum faptul că îndrăgostiţii preferă întunericul nu infirmă existenţa dragostei.

Dacă vrei să spui: „Voi crede că domnişoara Brown i-a spus logodnicului său „ghiocel” sau orice alt termen de alint, dacă ea va repeta cuvântul în faţa a şaptesprezece psihologi”, eu am să răspund: „Foarte bine, dacă acestea îţi sunt condiţiile, nu vei şti niciodată adevărul, căci ea sigur nu ţi-l va spune.” Este la fel de neştiinţific pe cât este de nefilosofic să fii surprins că, într-o atmosferă neprietenoasă, anumite gesturi de prietenie ieşite din comun nu se pot naşte. Este ca şi cum aş spune că nu îmi dau seama dacă este ceaţă sau nu, fiindcă aerul nu este suficient de limpede; sau ca şi cum aş insista să am lumină solară perfectă ca să văd o eclipsă de soare.

Însă cea mai puternică dintre toate este dilema menţionată mai sus, conform căreia aceste lucruri supranaturale nu sunt niciodată negate decât fie în temeiul unui elitism dogmatic, fie în temeiul materialismului dogmatic – aş putea chiar să-l numesc mistică materialistă. Scepticul adoptă întotdeauna una dintre cele două poziţii: fie că un om obişnuit nu trebuie crezut, fie că un eveniment extraordinar nu trebuie crezut. Căci sper că putem elimina argumentul împotriva minunilor pe care unii încearcă să-l dea plin simpla enumerare a înşelătoriilor, a falşilor mediumi sau a miracolelor trucate. Acesta nici măcar nu este un argument, fie el bun sau rău. O falsă fantomă infirmă realitatea fantomelor exact la fel de mult pe cât infirmă o bancnotă falsă existenţa Băncii Angliei; mai curând dovedeşte, într-un fel anume, existenţa lor.”

fragment din G.K. Chesterton – Ortodoxia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s