Negarea de sine într-o eră a neatenției

de Dean Abbott

Ne punem problema dacă telefoanele inteligente nu cumva ne-au modificat în vreun fel fundamental natura umană, dar bine-ar fi să ne întrebăm de ce eram atât de vulnerabili la dependențe, atunci când au apărut smartfoanele. Tehnologia amplifică, dar nu schimbă ceea ce suntem. Suntem ființe cu o dorință profundă și durabilă de a evita realul. Încercăm să fugim de conștientizarea propriului sine și a lui Dumnezeu, prin distragerea și refuzul atenției.

Am început să predau studenților mei de licență chiar când lumea veche lua sfârșit. Primul meu semestru plin la clasă a început la doar câteva săptămâni după ce Steve Jobs scosese la iveală primul telefon inteligent: smartfonul. Acele câteva semestre dinainte ca tehnologia să se răspândească peste tot, au fost, în retrospectivă, perioada de asfințit a atenției studenților. Îmi aduc aminte prima dată când am văzut un student jucând un joc video pe un dispozitiv de buzunar, într-o toaletă din campus. Oricât de ciudat ar părea, n-am văzut în asta un semn că predarea la clasă avea să se schimbe o dată pentru totdeauna. În anii care au trecut de atunci, timpul petrecut în clasă a devenit tot mai mult un câmp de bătălie, în care profesorii se luptă să câștige atenția studenților în dauna a orice altceva există pe Internet, adică  în dauna a ceea ce în ziua de azi înseamnă practic tot ce există în lume.

Tehnologia este acum ubicuă și studenții nu se deosebesc cu nimic de ceilalți în privința dependenței lor de telefoanele mobile. Întrebarea fundamentală este de ce, când jucăriile acestea au apărut în scenă, am fost cu toții atât de vulnerabili la atracția lor? Răspunsul rezidă în natura noastră.

Studenții sunt un simbol al societății în ansamblul ei, pentru că, în pofida a ce vor să sugereze unele dovezi, studenții sunt ființe umane și, ca atare, au aceeași alcătuire morală și spirituală ca noi. Am fi tentați, probabil, să credem că tehnologia a schimbat această natură umană elementară. N-a schimbat-o.

Tehnologia amplifică, dar nu schimbă ceea ce suntem. Suntem ființe cu o profundă și stăruitoare dorință de a evita realul. Încercăm să eludăm conștientizarea propriului sine și a lui Dumnezeu prin distragerea și refuzul atenției – o idee pe care a formulat-o Pascal cu secole în urmă, când a observat că toate necazurile din lume își au punctul de plecare în neputința omului de a sta singur între patru pereți, fără să vorbească. Nu s-au schimbat prea multe de pe vremea lui Pascal.

În ziua de azi, foamea noastră de ceva care să ne distragă atenția a intrat în hiper-viteză. Aproape toți căpătăm o dependență covârșitoare de stimularea constantă și intensă, resimțită ca normalitate. O viață care să merite trăită, suntem convinși acum, este cea lipsită de chiar și un singur moment de tăcere. Credem că suntem mai norocoși decât înaintașii noștri pentru că putem evada cu ușurință, ori de câte ori suntem amenințați de liniște. În buzunare purtăm cu noi un mic aparat de distragere a atenției, special destinat să ne scoată și din cele mai fugare clipe de singurătate, disconfort sau chiar și simplă plictiseală.

Aceste distrageri ne oferă recompense reale, chiar dacă temporare. Dar la fel de mult suntem atrași spre ele prin ceea ele ce ne permit să evităm, nu doar de eventualele amuzamente pe care ni le oferă. Mai presus de toate, permanenta distragere ne protejează de orice reflecție serioasă asupra propriului caracter, a viciilor cărora le cedăm cu ușurință și a virtuților spre care s-ar cuveni să năzuim. Ca să ne cunoaștem caracterul moral și să ne înfruntăm deschis defectele, este nevoie de reflecție și conștientizare susținute, iar condiția preliminară obligatorie pentru ambele este liniștea, absența zgomotului. Iar dată fiind propensiunea spre a ne conduce la o confruntare cu neajunsurile, liniștea este exact ceea ce evităm. Nu vrem să stăm față în față cu noi înșine, iar astăzi întreaga noastră societate conspiră la a ne ajuta să ne scutească de această confruntare incomodă.

Dependența noastră de distragerea atenției este doar partea de la suprafață a unui puț mai adânc al negării. Rezultatele se văd cu ochiul liber în viețile noastre personale. Tendința noastră de a refuza să admitem adevărul despre defectele noastre de caracter, chiar și atunci când asemenea lipsuri le sunt limpezi celor din jur, se numără printre cele mai devastatoare forme de refuz al recunoașterii sinelui. Când nu ne putem admite propriile vicii, puterea lor crește – și, pe măsură ce devin mai puternice, răul pe care-l pot face devine și el mai mare.

Rădăcina comună a tuturor instanțelor de negare și distragere pernicioasă nu este tehnologia, ci frica lăuntrică de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem. Preferăm de-o mie de ori să ne vedem așa cum ne închipuim că suntem. Când ceilalți refuză să intre în acest joc, frica aceea devine cu ușurință mânie – ne înfuriem pe ei că ne-au dat de gol. Strădania de a ne dezbăra de năravuri și de a ajunge la împăcarea pe care n-o poate aduce decât viața onestă ne cere să facem exact opusul: să ne privim în față neajunsurile și defectele, chiar dacă aceasta înseamnă să îndurăm, un timp, disconfortul realității neplăcute. Prea mulți dintre noi rămânem prinși în menghina propriilor vicii, pur și simplu pentru că am căpătat obieciul reflex și automat de a evita recunoașterea lor. Nu-i nevoie decât să vârâm iute mâna în buzunar sau să derulăm cu degetul mare pe ecran.

Rezultatul este o lâncezeală acră specifică epocii noastre. Conversația, întâlnirile întâmplătoare cu oameni străini, frumusețea maiestuoasă a naturii, aveau altădată mai multe ocazii să ne atragă într-o confruntare cu noi înșine. Astăzi, puterea lor a fost redusă de un ecran – atât de atotprezent și irezistibil, încât ne simțim orfani fără el. Măsura în care rămânem dependenți de fluxul constant al distragerii este măsura în care evităm să ne cunoaștem pe noi înșine. Gradul în care ne evităm pe noi înșine definește amploarea tragediei noastre, căci cunoașterea de sine este cheia realizării în fapt a potențialului nostru moral și spiritual. Doar având curajul de ne concentra atenția, putem evolua. Altfel, vom rătăci veșnic în cercuri, cu ochii lipiți de o viziune a vieții care sclipește, dar în cele din urmă nu duce nicăieri.

 

Traducere după https://theimaginativeconservative.org/2019/06/self-denial-age-distraction-dean-abbott.html

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s