Cele trei părți ale moralei

C.S. Lewis

Se zice că un copil a fost întrebat cum crede el că este Dumnezeu. A răspuns că, atît cît îşi putea el închipui, Dumnezeu este „genul acela de persoană care îţi dă tot timpul tîrcoale ca să vadă dacă te bucuri de ceva pentru a încerca să pună capăt bucuriei tale“. Mă tem că o idee similară apare în minţile multor oameni cînd aud cuvîntul morală: ceva care-şi bagă nasul unde nu trebuie, ceva care nu te lasă să te simți bine. În realitate, regulile morale sînt instrucţiuni pentru a face să funcţioneze maşina omenească. Fiecare regulă morală este menită prevenirii unei defecţiuni, unei forţări sau unei fricţiuni a pieselor acestei maşini. Iată motivul pentru care la prima vedere aceste reguli par să contrazică tot timpul înclinările noastre naturale. Cînd eşti instruit cum să foloseşti o maşină, instructorul îţi spune mereu: „Nu, să nu faci aşa“, pentru că, de bună seamă, tot felul de lucruri care ți se par normale și potrivite pentru a lucra cu mașina nu ajută de fapt la funcționarea ei. (…)

Să facem un pas mai departe. Sînt două feluri în care maşina omenească poate funcţiona greşit. Unul este cînd oamenii se despart sau se ciocnesc unii de alţii, provocîndu-şi vătămări prin înşelăciune sau agresiune. Celălalt este cînd lucrurile nu merg bine înăuntrul unui individ – cînd aptitudinile, dorinţele şi alte componente fie se despart, fie se stînjenesc între ele. Ideea poate fi mai bine prinsă dacă ne gîndim la noi ca la o flotă de vase care navighează în formaţie. Călătoria va fi un succes doar dacă, în primul rînd, vasele nu se ciocnesc şi nu-și taie unul altuia calea; şi dacă, în al doilea rînd, fiecare vas este în stare să „ţină marea“ şi are motoarele în bună stare de funcţionare. În fapt, fiecare cerinţă este condiţionată de cealaltă. Dacă vapoarele se tot ciocnesc unul de altul, nu vor mai fi în stare să ţină marea. Pe de altă parte, dacă sistemele lor de pilotare se strică, vasele nu vor putea evită ciocnirile. Sau, dacă vreţi, să ne gîndim la omenire ca la o orchestră care cîntă o piesă. Sînt necesare două lucruri pentru a obţine un bun rezultat. Instrumentul individual al fiecărui muzicant trebuie să fie acordat şi să-si facă intrarea la momentul potrivit, astfel încît să se armonizeze cu celelalte.

Dar mai există ceva de care n-am ţinut seama. Nu ne-am întrebat încotro încearcă să se îndrepte flota sau ce piesă muzicală încearcă să execute orchestra. Instrumentele pot să fie toate acordate și pot intra toate la momentul potrivit, dar spectacolul n-ar avea succes dacă orchestra, în loc să cînte muzica de dans pentru care a fost angajată, ar cînta numai marşuri funebre. Şi oricît de bine ar fi navigat flota, voiajul ei ar fi un eşec dacă ea ajunge la Calcutta în loc de New York, unde ar fi trebuit să ajungă.

Tot aşa, morala pare a fi preocupată de trei lucruri. Întîi, de relaţiile corecte şi de armonia dintre indivizi. În al doilea rînd, de ceea ce am putea numi rînduiala sau armonia din interiorul fiecărui individ. În fine, de scopul general al vieţii oamenilor în întregul ei: pentru ce a fost făcut omul, care este direcţia în care trebuie să se îndrepte întreaga flotă, ce melodie doreşte dirijorul să cînte orchestra.

Aţi observat, poate, că oamenii din ziua de azi se gîndesc aproape totdeauna doar la primul dintre aceste lucruri şi le uită pe celelalte două. Cînd oamenii scriu in ziare că ne luptăm pentru principiile morale, ei vor să spună de obicei că ne luptăm pentru bunăvoinţă şi relaţii corecte între naţiuni, între clase şi între indivizi; adică, se gîndesc doar la primul dintre cele trei lucruri. La fel, cînd un om spune despre ceva ce vrea să facă: „nu poate fi ceva rău fiindcă nu-i face rău nimănui“, el se gîndeşte numai la primul lucru. Se gîndeşte că nu contează cum este vaporul său pe dinăuntru atîta timp cît nu se ciocneşte cu vaporul vecin. Şi este cît se poate de firesc, cînd începem să ne gîndim la morală, să abordăm în primul rînd relaţiile sociale. Motivul este că urmările moralităţii deficiente sînt foarte evidente în sfera socială și ne apasă neîncetat: război, sărăcie, corupţie, minciuni şi afaceri dubioase. De asemenea, atita timp cît rămîi în acest domeniu, părerile despre morală sînt foarte asemănătoare. În toate timpurile, aproape toţi oamenii au fost de acord (în teorie) că fiinţele omeneşti ar trebui să fie cinstite, bune şi de folos unele altora. Dar, deși este firesc să înceapă cu aceste lucruri, dacă reflecţia noastră asupra moralei se opreste aici, am fi putut tot atit de bine să nu ne mai gîndim deloc la acest subiect. Dacă nu ajungem la al doilea lucru, la rînduiala dinăuntrul fiecărei fiinţe omeneşti, nu facem altceva decît să ne păcălim singuri.

La ce foloseşte să le spui vapoarelor cum să ţină direcţia astfel încît să evite ciocnirile dacă, de fapt, vasele sînt nişte hîrburi vechi care nici nu pot fi pilotate? La ce foloseşte să stabilim, pe hîrtie, niște reguli de comportare socială, dacă ştim că, în fapt, lăcomia, laşitatea, nestăpînirea de sine și îngîmfarea ne vor împiedica să le respectăm? Nu vreau deloc să spun că n-ar trebui să ne preocupăm, din toate puterile, de îmbunătăţirea sistemului nostru social şi economic. Ceea ce vreau să spun este că toată preocuparea această nu va fi decît apă de ploaie, dacă nu ne dăm seama că doar curajul si altruismul fiecăruia pot face să funcţioneze cum trebuie oricare sistem. E destul de uşor să îndepărtezi unele forme de corupţie si de exploatare care se manifestă în sistemul actual; dar, atîta vreme cît oamenii nu-şi schimbă felul de a fi, ei vor găsi metode de a face aceleași lucruri în noul sistem. Nu poţi face oamenii să fie buni dînd o lege, şi fără oameni buni nu poate exista o societate bună. De aceea trebuie să continuăm să ne gîndim la al doilea lucru: la moralitatea interioară a individului.

Dar cred că nici aici nu ne putem opri. Ajungem la punctul în care credinţe diferite privitoare la univers conduc la comportări diferite. La prima vedere ar părea foarte firesc să ne oprim înainte de a ajunge acolo si să aplicăm acele laturi ale moralei cu care sînt de acord toţi oamenii cu judecată. Dar putem care să ne oprim? Amintiţi-vă că religia implică o serie de afirmaţii cu privire la realitate, care sînt fie adevărate, fie false. Dacă sînt adevărate, ele vor da naștere unui ansamblu de concluzii privitoare la navigaţia corectă a flotei omeneşti; dacă sînt false, ansamblul concluziilor va fi cu totul altul. Drept pildă, să ne întoarcem la omul care spune că un lucru nu poate fi greşit decît dacă face vreun rău altei fiinţe umane. El înţelege perfect că nu trebuie să lovească celelalte vase din convoi, dar crede sincer că ceea ce face cu vaporul său este pur şi simplu treaba lui. Are vreo importanţă faptul că vaporul acesta este sau nu proprietatea lui personală? Nu e o mare diferenţă între a fi, să spunem, proprietarul minţii şi corpului tău, şi a fi doar un chiriaş care dă socoteală adevăratului proprietar? Dacă Cineva m-a creat, pentru a-şi împlini scopurile, înseamnă că am o mulţime de obligaţii pe care nu le-aş avea dacă aş fi propriul meu stăpîn.

Tot aşa, creştinismul afirmă că fiecare fiinţă omenească va trăi veşnic, ceea ce trebuie să fie adevărat sau fals. Acum, dacă aş trăi doar şaptezeci de ani, există o mulţime de lucruri de care n-ar merita să-mi pese, dar de care aş face bine să mă ocup foarte serios dacă aş trăi veşnic. Poate că prostul meu caracter sau invidia mea se înrăutăţesc treptat atît de încet, încît schimbarea lor timp de șaptezeci de ani trece aproape neobservată. Dar într-un milion de ani defectele mele ar putea deveni infernale: de fapt, dacă creștinismul este adevărat, denumirea tehnică precisă pentru ceea ce s-ar întîmpla este iadul. Iar nemurirea mai aduce după sine și altă deosebire care, într-un fel, are o legătură cu deosebirea dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc doar şaptezeci de ani, atunci un stat, sau o naţiune, sau o civilizaţie, care pot dura o mie de ani, sînt mai importante decît un individ. Dar dacă creștinismul este adevărat, atunci individul nu este doar mai important, ci este incomparabil mai important, pentru că el este veșnic, iar viața unui stat sau a unei civilizaţii este doar o clipă în comparaţie cu cea a individului.

Aşadar, dacă ne gîndim la morală, se pare că trebuie să ne gîndim la toate cele trei laturi: relaţiile dintre oameni, situaţia internă a fiecăruia şi relaţiile dintre om și Forța care i-a dat nastere. Putem să colaborăm cu toţii pentru prima latură. Neînţelegerile încep cu a doua și devin mai serioase pentru a treia. În cea din urmă latură apar deosebirile principale între morală creştină şi cea necreştină.

Fragment din eseul „Cele trei părți ale moralei” din volumul Creștinism pur și simplu apărut la editura Humanitas, în traducerea lui Dan Rădulescu

Sursă foto

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s