Dragoste și toleranță; între bine și rău (II)

Faptul că toți suntem supuși greșelii și că oricare dintre noi poate cădea pradă unui viciu nu e un motiv să ne facă să spunem că ceea ce e rău, ar fi de fapt bine sau să negăm că ceea ce e greșit e greșit; și nici să afirmăm că viciul e, de fapt, ceva firesc, ba chiar frumos.

Dacă eu însumi cad într-un păcat nu înseamnă că acel păcat e mai puțin păcat și nu trebuie să devină motiv să-l reconsider și să-i neg natura imorală, doar pentru că nu mă ridic eu la înălțimea standardului. Dacă aș fi alcoolic, acesta nu ar fi un motiv să spun că alcoolismul e un lucru bun; dacă cineva pică în patima homosexualității nu înseamnă că trebuie să redefinim familia după acest reper și să fim de acord cu căsătoria între persoane de același sex ori cu promovarea teoriei schimbării de gen și educarea copiilor că e ceva firesc sau grozav.

Faptul că eu (sau oricare dintre noi) nu mă ridic la înălțimea binelui pe care îl afirm, nu înseamnă nici că acel bine trebuie descalificat din pricina căderii mele, nici că ar trebui coborât sau redefinit în funcție de nivelul meu căzut – și nici că nu ar trebui să-l mai afirm. Binele trebuie afirmat oricând ca Bine – pentru a fi reper și țel – chiar și de către cel căzut; neputința mea de a fi la nivelul binelui afirmat e o problemă a mea personală, nu o scădere a Binelui.

Adevărata îngăduință privește persoana, nu răul. Să spui răului, bine și nefirescului, normal, nu înseamnă toleranță, ci ticăloșie sau stupiditate.

Binele rămâne Bine, chiar și când făptuim răul și cerem îngăduință, Răul e Rău și nu trebuie redenumit ca „Bine”, chiar dacă îngăduim, iubim, iertăm pe cel care-l făptuiește.

Toleranța (îngăduința) trebuie să privească persoana concretă, dar nu principiul. Trebuie să fim limpezi, nu nepăsători când stabilim ce e bine și ce nu, și fermi, nu toleranți când condamnăm răul și afirmăm binele.

Când Dumnezeu ne cere să nu-l judecăm pe aproapele nostru ne cere să nu-l osândim noi, dar nu ne spune să nu discernem dacă fapta în sine e bună sau rea și nici nu ne cere să-l aprobăm, să-l încurajăm sau să-l lăudăm când săvârșește răul. Pe lacom, pe alcoolic, sau pe homosexual îl va judeca Dumnezeu, nu noi, dar nu trebuie să încurajăm alcoolismul sau să aprobăm și să celebrăm prin parade homosexualitatea.

Nu vă fie teamă că, atunci când denunțați o greșeală ca fiind greșeală, un păcat ca fiind păcat sau un viciu ca fiind viciu, ați da dovadă de „intoleranță”.

Iubirea este iubire, spun unii, dar și păcatul e păcat și viciul e viciu; iar iubirea adevărată nu se confundă cu viciul, cum cred ei.

Toleranța nesăbuită, care nu discerne între păcătos (de care trebuie să ne îngrijim) și păcat (care trebuie denunțat întotdeauna), e calea spre prăbușire morală și dezintegrare socială.

„Toleranța devine crimă când e aplicată fărădelegii.” (Thomas Mann)

Sursa foto: Nino Chakvetadze’s Art.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s