Coronavirus va rupe legăturile noastre sociale

de Polly Mackenzie

Trebuie să ne asigurăm că, după ce epidemia se sfârșește, ne vom restabili valorile comunitare

Stră-unchiul meu Matty a murit acum câteva săptămâni, la vârsta de 95 de ani. Mi-l amintesc în primul rând ca pe un geniu al cioplitului în lemn: mi-a făcut un șoricel cu care îmi plăcea la nebunie să mă joc, când eram mică. Iar astăzi voi lipsi de la discursul pe tema bugetului – pentru prima dată în 20 de ani –, ca să mă duc la slujba lui de pomenire.

Dar mă umple de spaimă gândul de a merge să-i aduc un ultim omagiu acestui bătrân mult-iubit: spaimă pentru că va fi o adunare cu zeci de oameni septuagenari și octogenari și nu știu dacă ei vor fi în siguranță acolo, ori de câte ori m-aș spăla eu pe mâini.

Coronavirus a iscat un fior de spaimă în societatea noastră în privința interacțiunii cu alții. E clipa aceea când întinzi mâna automat, ca să te saluți cu un prieten ori coleg sau ca să schimbi o îmbrățișare. Dar apoi te oprești. Te întrebi dacă nu cumva le vei părea timid, dacă te tragi înapoi – sau vor fi îngroziți, dacă continui gestul? Zâmbim încurcați, ne atingem pe cot, după care următoarea persoană pe care o saluți se repede și te sărută pe obraz, iar tu te întrebi în sinea ta la ce te-ai mai obosit. Toți cei cu care ne întâlnim ar putea fi purtătorii virsului, chiar și oamenii pe care-i iubim cel mai mult.

Pe forumul meu local de pe Internet a izbucnit o discuție în contradictoriu despre cum putem să le purtăm cel mai bine de grijă bătrânilor noștri. O femeie cumsecade voia să lanseze o nouă inițiativă, prin care toți să ne ocupăm de vârstnicii de pe străzile noastre, întrebându-i dacă au nevoie de vreun ajutor – am putea să le facem cumpărăturile sau pur și simplu să ne asigurăm că nu se simt singuri, dacă vor să stea în casă, ca să nu se supună niciunui risc. Curând, însă, alții au atras atenția că vizitele sunt susceptibile să fac mai mult rău decât bine, expunându-i la contactul cu oameni care ar putea fi purtători ai bolii fără să știe. La urma urmei, printre motivele principale pentru care școlile noastre rămân deschise este teama că, altfel, bunicii ar ajunge să stea cu nepoții, ajungând astfel să se infecteze.

Tocmai de aceea mă perplexează cei care văd în această epidemie un mijloc de corecție care va restabili comunitarismul, pe măsură ce vom abandona lanțurile globale de aprovizionare și vom reveni la bizuirea pe forțele proprii (link aici). Eu văd că se întâmplă exact invers, pe măsură ce toți ne retragem în fortărețe digitale. Cei care se simt acum perfect mulțumiți nu sunt comunitariștii, ci milenialii „extrem de online”, pe care izolarea nu-i deranjează absolut deloc, câtă vreme au acces la TikTok. Și „pregătitoriștii” hiper-libertarieni, care de zeci de ani își fac provizii de hârtie igienică, iar aurul și l-au ascuns prin păduri.

Lecția care se va învăța până aici este aceea că, dacă te bizui pe alți oameni, te supui unui risc. Pe măsură ce criza continuă, vom fi împinși să facem tot mai multe lucruri online. Ne vom distanța de contactul fizic, în favoarea interacțiunii virtuale. Cei care vor insista cu sărutatul și îmbrățișatul vor fi niște paria.

Se întâmplă nu dintr-un accident, ci cu intenție. Universitățile își suspendă cursurile și le spun oamenilor să se logheze în săli de curs virtuale. Unele școli fac și ele același lucru. Reprezentanții sistemului național al serviciilor de sănătate vorbesc despre obiectivul ca 50% din vizitele la medicul de familie să aibă loc prin telefon, printr-o aplicație mobilă sau printr-un apel video. Există o inițiativă guvernamentală ca supermarketurile să introducă sistemul cumpărăturilor prin telefon, pentru vârstnicii care nu au încredere în Internet când vine vorba să-și comande alimente.

Acesta este un mega-program de mega-incluziune digitală accelerată la maximum. Realitatea este că, cu cât le putem da oamenilor posibilitatea să rămână acasă și să nu-și mai sufle unul celuilalt în față, cu atât mai în siguranță vor fi. Transformarea digitală s-a petrecut suficient de lent în ultimul deceniu din cauza complexității, a rezistenței angajaților și a temerii că oamenii mai bătrâni și mai vulnerabili vor fi lăsați în urmă. Dar acum, toate aceste motive – bune și rele – care făceau să ne mișcăm mai încet vor fi măturate la o parte de o furtună inexorabilă de inițiative de urgență, începând cu videotribunale și terminând cu examinări medicale robotizate.

Și să nu-mi spuneți că sunt doar măsuri temporare! Angajarea femeilor în fabrici, în timpul Primului Război Mondial, a fost o măsură temporară, dar a transformat rolul femeilor în societate și viața n-a mai fost nicicând la fel. Milioane de sceptici și adoptatori reticenți ai noii tehnologii vor încerca varianta online și o vor folosi – chiar dacă mârâind nemulțumiți. Magazinele noastre de pe strada principală se luptă deja cu concurența din online.

Două săptămâni de izolare îi vor împinge pe aproape toți să încerce cumpărăturile online – ceea ce este minunat, dacă ești un neoliberal pe care nu-l interesează decât prețul, competiția și putința de alegere. Dar nu mai e chiar atât de bine, dacă te interesează interacțiunile umane care se petrec în spațiul public, pe stradă și la magazin, când stăm împreună la coadă, stăm în povești sau pur și simplu vedem alți oameni și vedem cum trăiesc. Pe Amazon, eu nu văd decât produsele pentru oameni ca mine. La magazinul din cartier (chiar și la Tesco), văd produse pentru oamenii ca vecinii mei.

Dar toate aceste mici comori vor fi cu ușurință măturate de imperativele eficienței, care primează în cazul serviciilor optimizate de inteligența artificială. Pe parcursul următoarelor luni, fonduri publice enorme vor fi aruncate pe efortul de a-i ține pe oameni sătui, mulțumiți și sănătoși, fără să iasă din casă. Și astfel vom fi depășit costurile imense și seismul social al introducerii accesului digital universal. Serviciile publice și firmele private deopotrivă vor fi reticente să se mai întoarcă la ce-a fost înainte, cu gândul la economiile pe care le pot face închizând locațiile fizice.

Nu sunt tehnofobă. Firește că serviciile digitale pot fi la fel de bune, dacă nu mai bune, în unele situații. Dar dacă mutăm lucrurile în online, trebuie să observăm ce anume pierdem și să găsim un mod de a recupera acele lucruri. Ne asumăm pericolul real de a desconsidera valoarea socială și afectivă a serviciilor publice față în față și a contactului uman cu vecinii, cu ceilalți părinți, cu ceilalți pacienți, cu ceilalți cumpărători, cu ceilalți credincioși, cu ceilalți elevi și studenți.

Când norul de furtună are dimensiunea acestui coronavirus, e perfect firesc să ne mijim ochii după o geană de cer albastru. Deci îi înțeleg pe cei care se roagă cerului să oprească lucrurile pe care ei le detestă, indiferent că vorbim despre neoliberalism, globalism sau chiar Borisism. Dar nu trebuie să fim naivi. Perturbarea socială de această amploare și anvergură nu ne va duce nicidecum înapoi la un mod vechi de a trăi; nu va face decât să accelereze schimbarea. Trebuie să ne fie limpede ce fel de societate ne dorim. Trebuie să privim în față adevărul despre forțele împotriva cărora luptăm.

Știm cu toții că economia va primi o grea lovitură de la coronavirus. Deci vorbim despre un stimul fiscal care s-o readucă la normal.

Hai să admitem că societatea noastră va încasa un șoc la fel de puternic. Săptămâni sau luni de stat în casă, de neîncredere în fața străinilor, de bănuială când auzim pe cineva tușind sau când ne întinde mâna: aceasta este o otravă socială. După ce se va fi terminat, vom avea nevoie de un stimul social la scară masivă – un program de reclădire a relațiilor interumane, a prieteniilor și a comunităților.

Ce vreau să spun cu asta? De exemplu, o sărbătoare de „Ziua Comunității”; când vom fi învins această nenorocită de boală și ne vom putea mișca liber din nou, cu străzi închise mașinilor și petreceri câmpenești și steaguri naționale și decorațiuni festive peste tot. Un angajament național față de relațiile noastre interumane, în centrul tuturor serviciilor noastre publice: cluburi de plasare pentru lucrătorii rămași șomeri; cluburi de consiliere expertă pentru pacienții cu afecțiuni de lungă durată; cluburi ale părinților în fiecare școală; scutiri fiscale pentru angajatori, ca să finanțeze activități sociale în afara programului de muncă; dublarea numărului de parcuri și garanția că oamenii nu vor avea nevoie de nicio autorizație specială ca să facă chestii interesante în ele; un consiliu parohial în fiecare comunitate, mandatat să organizeze petreceri și relații amicale între oameni, și cam atât.

În trecut, statul n-avea nevoie să-și bată capul cu asemenea lucruri. Dar, pe măsură ce societatea noastră se atomizează și se diversifică, s-ar putea să devină cea mai importantă sarcină a lui.

Polly Mackenzie este Director la Demos, un reputat grup de reflecție multipartinic. A îndeplinit funcția de Director pentru Politici Publice al Vicepremierului, în perioada 2010-2015.

Textul a apărut pe unherd.com

Sursă foto: aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s