Nu vă întrebați copiii

de Leonard Sax

Neîncrederea în autoritate reprezintă astăzi norma în America. În copilăria mea, în anii ’60, dacă apărea un preot într-un restaurant aglomerat, el era lăsat imediat să treacă în fața rândului. Dacă veți urmări o conferință de presă a președintelui Eisenhower sau a președintelui Kennedy, veți fi uimit de respectul și deferența manifestată de reporterii acelor vremuri, complet diferită față de ce se întâmplă acum în mod regulat la conferințele lui Barack Obama (articolul a apărut în anul 2016 – n.trad) sau, înainte de el, la conferințele lui George W. Bush. În școlile publice din Ohio unde eu am mers era o practică obișnuită a elevilor să se adreseze profesorilor cu „Domnul” și „Doamnă”. Dacă un profesor acuza un copil de vreo nefăcută, părinții în mod tipic acceptau verdictul profesorului fără alte întrebări și cel mai probabil impuneau acasă o sancțiune mult mai severă decât orice se întâmpla la școală. Astăzi, dacă un profesor acuză un copil de vreo obrăznicie, părinții cel mai probabil se vor transforma în avocați cerând dovezi și ridicând obiecții.

Această neîncredere în autoritate și corolarul ei – lipsa de dorință de a exercita autoritatea – au ajuns acum să se infiltreze în fiecare sferă a vieții americane, inclusiv acasă. Nu mai departe de acum 40 de ani, majoritatea părinților americani le spuneau copiilor lor cum să se îmbrace, ce să mănânce, cum să se comporte. Astăzi, părinții americani întreabă. Însăși ideea de a da instrucțiuni mai degrabă decât a pune întrebări pare de modă veche, dacă nu de-a dreptul greșită.

Sunt un doctor care încă practică. Am obținut o licență în medicină la Universitatea din Pennsylvania în anul 1986. În ultimii 30 de ani, am avut mai bine de 90.000 de vizite. Am văzut copii, adolescenți și părinții lor, proveniți dintr-o varietate de clase sociale și circumstanțe. Am putut observa din perspectiva intimă – și cu toate acestea, obiectivă – a doctorului de familie schimbările profunde din viața americană din ultimele decade. Am fost martorul direct al prăbușirii parentingului.

De pildă: o mamă și un tată au venit recent cu fetița lor de șase ani la cabinet. Fetița avea febră și dureri în gât. M-am uitat la urechile ei și arătau bine. Am spus: „acum o să arunc o privire la gâtul tău.” Înainte de a începe, mama a întrebat: „te superi dacă domnul doctorul se uită foarte puțin la gâtul tău, draga mea? După, te duce mama să-ți ia niște înghețată.”

Această mamă credea că face exact ceea ce trebuie, fiind sensibilă și protectivă, dar intervenția ei a schimbat cursul examinării. Fetița a făcut o pauză și a izbucnit în plâns strigând „Dar nu vreau!” Ceea ce trebuia să fie o examinare de două secunde s-a transformat într-un chin întins pe durata a mai multe minute, care a necesitat intervenția unui asistent pentru a potoli copilul. Scopul mamei s-ar putea să fi fost acela de a ușura disconfortul fetiței, dar nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile.

Nu negociați cu un copil de șase ani – aceasta este regula mea. În 25 de ani de experiență clinică, am învățat că soluția pentru a analiza medical un copil bolnav este pur și simplu să-l analizezi. Dacă un copil are febră și un gât dureros atunci îi fac un test pentru streptococ. Copilul nu are dreptul să voteze. În cazul nostru, mama l-a împovărat pe copil cu iluzia că el are de luat o decizie. Intervenția ei a schimbat decizia mea într-o cerere negociabilă și apoi a transformat negocierea într-o mituire. Autoritatea adulților a fost subminată. Când a fost întrebată „te superi dacă doctorul se uită la gâtul tău?” fetița de șase ani a auzit o întrebare de tip bona fide, iar răspunsul la întrebare a fost acela că se supără și nu îl lasă pe doctor să facă asta. Acest tip de momente nu existau atunci când eu m-am apucat de medicină în urmă cu 30 de ani.

De ce ne simți atât de stânjeniți de noțiunea de autoritate? O parte din răspuns rezidă, cred, în infiltrarea sensibilităților politice în relațiilor de familie. Din punct de vedere politic, povestea ultimilor 50 de ani poate fi rezumată ca acordarea de drepturi unor persoane care au fost văduvite de ele. Oamenilor de culoare li s-au promis drepturi egale în fața legii. Femeile au putut accede mai ușor în câmpul muncii și au fost protejate de sexism. Discriminarea instituționalizată a fost ridicată, locurile publice au fost deschise tuturor, femeile au mers în masă la universități iar programele de asistență socială au fost extinse. Conceptele de autoritate și ierarhie au devenit suspecte, incorecte politic. Nimeni nu a spus direct: „Da, este bine ca oamenii de culoare, femeile, etc. să aibă drepturi egale cu bărbații albi. Dar de ce nu ar fi aceleași relații între copii și adulți precum cele dintre adulți pur și simplu?” Să dăm drepturi la toți! De ce nu și copiilor?

Pentru că prima treabă a părinților este să-i învețe pe copii, nu să le ceară sfatul. Când doctorul spune că trebuie faci un test pentru streptococ, atunci faci testul. Trebuie să-ți mănânci legumele înainte de desert. Școala este un loc în care înveți, nu un show de modă sau un club social, așadar trebuie să te îmbraci și să te porți cum trebuie. Acestea sunt lecții fundamentale.

Părinții trebuie să îi învețe de asemenea pe copiii lor să distingă binele de rău. Niciun copil nu se naște cu această cunoaștere. Copiilor trebuie să li se spună despre această diferență, ceea ce înseamnă (în contextul de față) să accepte instruirea ca pe un adevăr al autorității. Iar predarea autoritară necesită autoritate.

Când părinții renunță la autoritatea lor, ei îi amețesc complet pe copii. Copiii au nevoie de un ghidaj ferm. Când părinții lor nu le oferă acest lucru, ei se îndreaptă către colegi, către social media sau internet. Ce găsesc acolo este Miley Cyrus, Justin Bieber, Akon, Eminem, Nicki Minaj, Kim Kardashian și Lady Gaga. Este un amestec confuz de sex, selfiuri și goana nesfârșită după popularitate și atenție. Ceea ce contează cu adevărat în lume este cine este sexy și cine are cei mai mulți urmăritori pe Twitter și cele mai bune fotografii pe Instagram.

Autoritatea legitimă pune bazele unui univers moral stabil pentru copii. Furnizează o alternativă la cultura populară, care s-a transformat într-o cultură a lipsei de respect: lipsa de respect pentru părinți, pentru profesori, pentru cei din jur. Această cultură a lipsei de respect îi conduce pe tineri chiar la lipsa de respect față de ei înșiși. De aici apare înclinația tot mai pronunțată a adolescenților americani de a posta pe social media fotografii cu ei în diverse stadii de goliciune. Noua lege – obscenitatea familiară a sextingului – ar fi fost de neconceput în urmă cu 20 de ani. „Toată lumea o face” este ceea ce copiii îmi spun, adăugând că „nu e mare lucru”. Fără autoritatea clară a unui adult care să-i ghideze, ei trăiesc într-un univers moral volatil în care totul este relativ, în care prețuirea de sine este dependentă de opiniile celor de o vârstă cu ei.

Părinții americani sunt vag conștienți de aceste probleme, dar de regulă dau vina pe cauze superficiale: prea mult zahăr în dietă, prea mult timp petrecut în online, prea multe jocuri video, prea puțin somn. Acești factori, deși importanți, reprezintă, cu toate acestea, simptomele unei probleme mai mari și mai adânci și anume: nu ne creștem copiii așa cum trebuie. Părinții nu-și exercită autoritatea și atunci le permit tinerilor să absoarbă cultura americană ambientală, care este una a lipsei de respect. În loc să-i învețe pe copii regula de aur, părinții îi întreabă „cum te-ai simți dacă cineva ți-ar face așa ție?” Iar apoi părinții nu știu ce să le răspundă când fiul lor le spune „dacă mi-ar face mie cineva asta, i-aș trage una în boașe.”

Psihologul Diana Baumrind a studiat parentingul din SUA pentru mai bine de 40 de ani. Ea a descoperit că cei mai eficienți părinți, măsurați după rezultatele pe termen lung, sunt aceia care dau dovada în același timp de strictețe și iubire. Ea a observat că mulți dintre părinții din zilele noastre nu înțeleg această alăturare. Ei nu cred că „strict” și „iubire” merg împreună. Ei cred că poți fi fie strict, fie iubitor, dar nu amândouă. Aleg iubirea și declină obligația lor de a fi stricți.

Rezultatele nu arată bine. Este mult mai probabil ca acei copii crescuți altfel să fie obraznici și lipsiți de respect. Iar asta nu e ceva sănătos. Copiii care sunt astfel au o probabilitate de trei ori mai mare de a deveni obezi în comparație cu odraslele părinților autoritari. Copiii cu părinți permisivi este mult mai probabil că vor trișa în școală. Sunt mult mai puțin viguroși psihic și mai fragili. A eșua de la a fi strict, a te abține de la a-ți exercita autoritatea parentală, se dovedește a fi cel mai lipsit de iubire lucru pe care îl poate face un părinte.

În cele trei decade de practică medicală, am fost implicat într-o mână de cazuri de abuz sexual, de fiecare dată cu o femeie sau cu o fată ca victimă. Într-unul din cazuri, am stat de vorbă cu mama după incident, iar ea mi-a spus: „Știam că nu trebuie să o las acolo. Are doar 15 ani. Era o petrecere a liceului, dar știam că nu trebuie să o las să meargă.”

O parte din mine îmi spunea să o scutur și să-i strig „atunci de ce ai lăsat-o?!”. Dar desigur că nu am făcut asta. Deja știam răspunsul. Această mamă dorea ca fiica să o placă. Nu dorea să o supere. Nu se simțea în regulă când își exercita autoritatea parentală.

Nu sugerez o întoarcere la anii ’50. Fiecare epocă are problemele ei. Dar trebuie să recunoaștem că prăbușirea parentingului american a avut consecințe nefericite pentru copiii americani.

Ce e de făcut? Am câteva recomandări bazate pe analizarea unor familii sănătoase. Iată câteva dintre ele:

Când faceți programul copilului, puneți familia pe primul loc. În multe familii americane, întâlnirile de joacă și antrenamentele de fotbal au întâietate față de luatul mesei împreună. Masa acasă este mult mai importantă decât afterschoolul și activitățile sociale.

Mergeți la o biserică sau la o sinagogă unde se predă respectul pentru autoritate.

Creați o cultură a respectului în casa voastră.

În loc să promovați mândria de sine, promovați smerenia. Luptați împotriva imperativului cultural contemporan de a fi „extraordinar”.

Reduceți sau eliminați ecranele când sunteți cu copilul. Lăsați telefonul celular deoparte. Fără deviceuri la masă. Predați arta conversației față în față.

Dacă urmați aceste sfaturi, vecinii voștri sau copilul vostru s-ar putea să considere că nu sunteți un părinte „drăguț”. Dar știm deja că odraslele părinților americani „drăguți” e mult mai probabil să devină anxioși și depresivi, să devină mai fragili, mai puțin sănătoși, mai puțin creativi, și mai lipsiți de respect în comparație cu copiii părinților autoritari. Şi nu e nimic drăguț în asta.

În urmă cu 50 de ani americanii aveau încredere în școlile publice, în guvern și în președinte într-o măsură care nouă ne pare naivă astăzi. Fiecare epocă vine cu scăderile și nedreptățile ei. Dar unul din elementele acelei culturi de mult pierdute trebuie recuperat. Copiii trebuie să accepte autoritatea părinților lor, iar părinții sunt datori, cu respect, să își asume și să își exercite această autoritate – de dragul copiilor lor.

Publicitate

Un gând despre „Nu vă întrebați copiii

  1. Apreciem ținuta și calitatea informațională de care dau dovadă articolele dv. dar vă rugăm, mai multă atenție la neologisme inutile.
    Pt „parenting” avem „creșterea/educarea copiilor”.
    Limba română este supusă unui proces agresiv de englecizare, chiar înlocuire treptată cu engleza, ca limbă a.globalismului.
    Să ne apărăm limba, cultura.și spiritualitatea, am fost jefuiți destul de valori materiale !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s