Demnitatea cumințeniei

de Theodore Dalrymple

Din rațiuni diverse, nu priveam în totalitate favorabil viața de familie sau presupusele bucurii ale unei existențe burgheze, drept pentru care am înghițit pe nemestecate multe absurdități. Eram mai mult decât dornic să scap de ceea ce vedeam drept sursa nemulțumirilor mele personale. Dar nu pentru mult timp, căci curând am ajuns să realizez că particularitățile felului în care fusesem eu crescut nu alcătuiau o prismă de încredere prin care să judec lumea. Singurul lucru mai rău decât să ai o familie, am descoperit, este să nu ai o familie. Respingerea virtuților burgheze ca meschine și în antiteză cu reala dezvoltare a ființei umane n-a putut să supraviețuiască prea îndelung contactului cu situații în care acele virtuți lipseau în totalitate; iar respingerea a tot ce se asociază propriei copilării nu te face atât să evadezi din copilăria aceea, cât să-i devii prizonier.

În Africa am descoperit pentru prima dată că virtuțile burgheze nu sunt doar de dorit, ci, deseori, chiar o dovadă de eroism. Lucram într-un spital în ceea ce încă mai era pe atunci Rhodesia și a devenit Zimbabwe. Mai aveam încă juvenila convingere necoaptă – și fundamental indolentă – că nimic pe lume nu se poate schimba, decât dacă se schimbă totul, iar atunci va apărea un sistem social în care nu va mai fi nevoie să fie nimeni bun. Asistenta-șefă din secția unde lucram eu, o negresă, m-a invitat să iau masa la ea acasă, în cartierul de la marginea orașului. La data aceea și în locul acela, contactul social între negri și albi era ceva neobișnuit, chiar dacă nu și ilegal.

Era o femeie extraordinară, bună la suflet și extrem de muncitoare. Locuia într-un cartier compus din mii de căsuțe prefabricate identice, de mărimea unor colibe. Gradul de violență din cartier era foarte ridicat: în nopțile de sâmbătă, pardoseala unității de primire a urgențelor din spitalul meu era alunecoasă de atâta sânge, care încă mai curgea.

În acest mediu deloc promițător, am descoperit, asistenta crease un cămin extrem de confortabil și chiar drăguț, pentru ea și mama ei vârstnică. Peticul ei de pământ era o boltă de verdeață; interiorul casei, de o curățenie imaculată, era îngrijit și bine mobilat – chiar dacă cu mobilă ieftină. Nu voi mai râde niciodată de gustul oamenilor cu mijloace modeste în a-și face un cămin confortabil în care să trăiască.

Uitându-mă în jurul meu prin cartier, am început să văd că uniforma albă și impecabil de curată în care ea apărea la spital în fiecare zi reprezenta nu un fetiș absurd, nu impunerea brutală a unor norme culturale străine asupra vieții africane, ci un nobil triumf al spiritului uman – la fel ca, într-adevăr, căsuța ei cu atâta tandrețe îngrijită. În comparație cu lupta ei de a-și păstra un trai în decență, fosta mea atitudine de respingere a bunelor cuviințe și respectabilității burgheze mi-a apărut întotdeauna după aceea ca fiind găunoasă, trivială și adolescentină. Până atunci, presupusesem, alături de majoritatea celor din generația mea care nu făcuse cunoștință vreodată cu adevărata vitregie a soartei, că o înfățișare neîngrijită era un semn de opțiune spirituală, reprezentând o respingere a superficialității și materialismului traiului burghez. De atunci încoace, însă, n-am mai putut niciodată să privesc adoptarea voluntară a unei ținute cu haine rupte, uzate și zdrențuite – cel puțin în public –, de către oameni cu posibilitatea de a se îmbrăca altfel, decât simțind un profund dezgust. Departe de a fi un semn de solidaritate cu săracii, este un mod pervers de a-i lua în râs; și e cum ai scuipa pe mormintele strămoșilor noștri, care s-au luptat din greu, îndelung și cu atâta înverșunare, pentru ca noi să nu suferim de frig, să umblăm curați, să fim bine hrăniți și să avem suficient timp liber pentru a ne putea bucura de lucrurile mai bune din viață.

A-ți întemeia respingerea a ce există – și deci rețeta ta pentru o lume mai bună – pe propriile frustrări mărunte ale tinereții, după cum cu siguranță au făcut destui radicali din clasa mijlocie, este ceva profund egoist. Dacă nu te lepezi conștient de acest imbold, el duce la o tendință pe tot parcursul vieții de a judeca justețea sau injustețea politicilor publice după reacția ta emoțională în fața lor, de ca și cum afectul ar fi un ghid infailibil. „Să vezi legăturile”, a fost enigmaticul îndemn al lui E. M. Forster către cititori, la sfârșitul cărții „Howard’s End” – căruia eu îi prefer îndemnul „doar să compari”. Presupusele-ți suferințe nu mai sunt atunci chiar atât de mari, în fond și la urma urmei, și nici nu-ți aduc vreo revelație deosebită despre lume, așa cum e sau cum ar trebui să fie.

Sursă foto: aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s