Ar trebui să ne îndepărteze de Biserică preoții păcătoși?

Spunea un gânditor că în trecut omenirea făcea răul, dar cinstea binele, în timp ce lumea modernă, călăuzită de cărturarii săi care laudă frumuseţea impulsurilor realiste, face răul şi cinsteşte tot răul. Ea seamănă cu tâlharul din povestirea lui Tolstoi – călugărul care-i primise spovedania exclamă uluit: „ceilalţi măcar se ruşinau de tâlhăriile lor, dar ce mă fac cu acesta, care se şi mândreşte cu ele!”

Creștinul secolelor trecute era poate asemeni unui pitic ce nu putea sări șacheta pe care singur și-o înălța – și e numit de omul modern ca fiind „ipocrit”.

Omul modern, însă, este adesea ca o râmă care-și stabilește ca singur țel plăcerea țărânii – și-și numește târârea, „zbor” și se crede vultur. Nu plăcerile țărânii sunt problema – chiar și vulturul mai scurmă prin pământ – ci faptul că omul modern nu mai vrea altceva și nu mai caută cerul.

Faptul că preoții nu sunt mai sfinți sau, deseori, nici mai buni decât noi nu înseamnă că învățătura Domnului nu trebuie să ne fie predată sau adusă aminte de cineva. Cineva trebuie să o facă și, de vreme ce oricum toți oamenii suntem păcătoși, după cuvântul Scripturii, preoții sunt aceia dintre noi care poartă această sarcină a transmiterii învățăturii lui Dumnezeu.

Păcătoșenia preoților nu este un motiv sau o scuză pentru ca aceștia să tacă și să nu spună adevărul, chiar și dacă ei înșiși nu se ridică la înălțimea acestuia (în fond, „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” – deci să nu ne mai scandalizăm ipocrit).

Când medicul fumător ne recomandă să evităm fumatul pentru a ne proteja sănătatea gândim că are dreptate, chiar dacă el însuși nu o face – și ne gândim, firesc, că e un viciu al său personal căruia nu-i poate rezista. Când, însă, se aude vreodată că un preot a căzut în patima băuturii, a desfrânării (sau chiar a homosexualității), adesea mulți dintre noi preferă să acuze întreaga Biserică de ipocrizie și să-i nege cu totul învățătura, decât să accepte că o cădere sau o slăbiciune a unui preot nu înseamnă că nu ar fi adevărată învățătura care afirmă că beția, desfrânarea sau actul senzual al unui bărbat cu un altul sunt patimi păcătoase, ci înseamnă doar că omul preot a căzut într-o patimă. Căderea omului nu dovedește că învățătura e falsă, ci că omul e slab.

Nu reducerea la tăcere a Bisericii în fața păcatului e învățătura de tras din natura universală a viciului, ci recunoașterea adevărului și a legii morale de către noi toți. Vocea care ne ține trează conștiința nu trebuie să tacă.

Faptul că toți – laici și preoți – suntem păcătoși, nu înseamnă că aceia dintre noi, păcătoșii, care sunt preoți ar trebui să tacă din a transmite învățătura, ci dimpotrivă, înseamnă că ar fi bine ca, alături de ei, să o afirmăm și să o transmitem mai departe, la rândul nostru, și ceilalți păcătoși – adică laicii: alcoolicul să recunoască viciul beției ca rău, lacomul de averi să admită că-și ucide sufletul, homosexualul că și-a pervertit și batjocorit trupul.

Noi, în schimb, preferăm tăcerea: în realitate, nu păcătoșenia preoților ne deranjează, ci reamintirea învățăturii; faptul că nu ne lasă conștiința să doarmă. Le reproșăm preoților căderile doar pentru a face Biserica să tacă și să uităm că există un bine în timp ce noi făptuim răul.

Sursă foto: aici

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s