Când avem dreptul să ne băgăm nasul?

„Oamenii ar trebui să-şi vadă fiecare de treaba lui, nu să-și bage nasul și să dicteze altora cum să-și trăiască viața” – sună un soi de clișeu modern, nu lipsit de îndreptățire. Dar cât de mult putem absolutiza această sentință?

Argumentul ei pornește de la iluzia individualismului specific vremurilor moderne că ar fi posibil un aranjament al neutralităţii absolute a societății, în care fanul „ultimei mode” nu se bagă peste tradiționalist iar hipsterul ateu nu se bagă peste creştinul practicant – și invers. Or, chestia asta – neutralitatea şi non-intruziunea, „fiecare cu treaba lui” – rezistă doar atâta timp cât reducem orizontul doar la sfera individuală privată, dar e imposibilă în lucrurile în care „treaba fiecăruia” implică consecinţe în spaţiul comun, public.

Să presupunem că într-un bloc funcţionează în mod implicit regula comună, de bun simţ şi „tradiţională” că nu bagi bormaşina în pereţi decât în cursul zilei. La un moment dat se mută în bloc un vecin care începe să-şi găurească pereţii apartamentului propriu noaptea pe la ora 2.

Când i se reproşează chestia asta de către ceilalți locatari, excentricul bagă argumentul liberal al non-intruzivităţii: „fiecare să-şi vadă de treaba lui: nici eu nu vă spun vouă când să vă folosiţi bormaşina, nici voi să nu îmi spuneţi mie când să-mi găuresc pereţii mei”.
Vi se pare că mai ţine argumentul modern? Poate că ar ţine, dar numai dacă e impus celorlalți cu forța, caz în care va genera cu timpul un model nou de conviețuire, ceva mai nevrotic, în locul modelului tradiţional asumat voluntar de comunitate: o dată impus modelul zis „liberal”, în care fiecare „îşi vede de treaba lui”, cei care ar dori să fie folosită bormaşina doar în timpul zilei nu vor avea decât să o folosească ei ziua – nu-i va împiedica nimeni – dar asta nu le-ar mai da dreptul să interzică altora să o folosească noaptea dacă aşa le convine. Acel bloc va deveni casă de nebuni.

Prin urmare, concluzia logică pe care trebuie să o tragem, este că nu putem lua în braţe regula non-intruzivităţii („fiecare cu treaba lui”) decât acolo unde implicaţiile nu vor atinge spaţiul altuia ori pe cel public – adică cel comun. Putem face ce vrem, în particular, dar numai atât timp cât nu deranjăm pe altul și numai atât timp cât nu dăm peste cap spațiul comun, spațiul public.

Până acum totul pare logic și de bun simț – nimeni nu cred că ar avea ceva de obiectat. Atunci, la ce bun un articol care nu face decât să reia lucruri pe care nu le contrazice nimeni? Păi, pentru că de la un timp, de fapt, sunt destui care contrazic logica de mai sus; e adevărat, nu o fac când e vorba despre bormașini, dar o fac când vine vorba despre altele. Să vedem despre ce e vorba:

De curând, prin București au apărut pe bulevarde diverse afișe care îndemnau la expunerea publică a „orientărilor sexuale minoritare”, ca să folosim un eufemism: femei și bărbați de vârsta bunicilor ne anunțau că sunt bisexuali, lesbiene sau „gay” (vezi aici). Nu știu la ce ne folosește așa ceva și de ce trebuie să vadă copiii astfel de lucruri pe bulevarde, în spațiul public, dar povestea asta mi-a adus aminte că nu demult, pe vremea referendumului pentru familie, ceea ce spuneau susținătorii minorităților sexuale împotriva celor care își doreau protejarea în Constituție a familiei naturale (căsătoria ca uniune dintre un bărbat și o femeie) erau următoarele: „nu vă băgați în dormitorul nostru”, „nu interesează pe nimeni ce facem noi în pat”, „fiecare are orientarea lui sexuală intimă, ce nu trebuie să facă obiectul interesului altora”.

OK, sunt perfect de acord cu ei că nu ar trebui să mă intereseze (și nu mă interesează absolut deloc) să le intru în pat și în dormitor. Doar că, atunci când celebrează homosexualitatea prin parade „curcubeu” și prin mari afișe pe bulevarde, impresia mea este că nu noi ne băgăm în dormitorul și în patul lor, ci ei sunt cei care își scot patul și dormitorul pe stradă, în văzul lumii. Iar când cer legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, nu societatea vine peste ei, ci ei vin să răstoarne regulile societății – la fel ca omul care vrea să folosească bormașina la ora 2 noaptea, dacă așa are el chef.

Așadar, când înlocuim, să zicem, perspectiva tradițională comunitaristă asupra lumii cu cea modernă, „liberală”, individualistă – care pornește de la premise de genul „nu există ceva universal valabil”, „adevărul e relativ”, „fiecare cu treaba lui”, regula „non-intruziunii” etc – nu vom obţine neutralitate și coexistență liberă și pașnică de tipul fiecare face ce vrea. Nu. Vom obţine doar un alt model care îl înlocuieşte pe cel anterior – adică modelul bazat pe virtuțile tradiționale e înlocuit de un model răsturnat, pentru care virtuțile înseamnă „habotnicie”, iar „valorile” îi sunt emanciparea de sub constrângerile moralei și elogierea acestei emancipări ca reprezentând „deschidere a minții”, „non-conformism”. Iar noul model înseamnă că regulile vor putea ajunge să fie făcute nu de majoritatea de bun simț, ci de excentrici.

În timp ce modelul tradițional (generat de religie) e unul coerent cu sine, cel liberal nu este. Dacă acolo unde domina modelul tradițional a funcţionat ideea unei culturi comune care dădea coerenţă societăţii, modelul liberal vine să înlocuiască cultura comună cu atomizarea şi cu „fiecare cu a mă-sii”, ceea ce duce fie la tensiuni inerente mult mai puternice între oameni, fie, pentru a se evita dezagragarea, la impunerea regulii de către minoritate, pentru că ideea de grilă normativă comună este din start denunţată ca opresivă la adresa individului/minorităţii care nu vrea să o recunoască ca fiind legitimă – rezultatul fiind acela că cei care îşi doresc comunitate trebuie să accepte regula făcută pentru minoritate.

Iar militanți vocali precum cei care promovează tot felul de orientări sexuale „nonconformiste” tocmai scopul acesta îl au: de a ieşi din spaţiul privat şi a-l invada pe cel comun.

Așadar, când ni se va mai spune „nu vă băgați nasul în treburile noastre personale”, să răspundem: „da, cât timp nu scoateți treburile voastre personale la vedere și cât timp nu invadați spațiul comun cu ceea ce ar trebui să fie doar privat!”.

Sursă foto: aici

3 gânduri despre „Când avem dreptul să ne băgăm nasul?

  1. Eu cred ca cei cu orientarile nu ar trebui sa deranjeze cu afisarile lor ostentative. Din partea mea, se pot si casatori, dar sa stea in banca lor. Problema e ca ei cer respectul, dar nu il ofera. Un cunoscut, baiat tanar, la 24 de ani, gay, mi-a explicat pe Facebook ca are drepturi si nu stiu ce. Dupa un timp, s-a afisat pe facebook dansand lasciv cu…un vibrator. Fiindca lumea i-a facut observatie a inceput cu injuraturi „adica, va bag, va scot, e pagina mea si postez ce vreau”. I-am scris atunci in privat sa seteze vizibilitatea, fiindca nici mie nu mi-a placut ce a postat sau, daca nu, sa poblice pe un blog, cu setarile corespunzatoare. S-a enervat si a zis ca nu sunt o doamna . Dupa asta, partenerul lui m-a injurat pe mesaj. Astfel de atitudini nu trebuie incurajate si da, trebuie inteles ca libertatea are anumite limite

    Apreciază

  2. preciez demersul de clarificare incercat de acest articol, sunt de acord cu ideea ca „fiecare cu a ma-sii” functioneaza doar in cazurile in care actiunile tale nu deranjeaza pe nimeni si ca generalizarea acesteia duce la haos si instabilitate, insa… la capitolul analogii mi se pare ca a dat cu mucii in fasole. Mai exact, de ce este traditionalismul linistea din bloc, in timp ce sunetul de bormasina este liberalismul/LGBT-ul? (care, apropo, par a fi aproape sinonime pentru autorul articolului). De ce este deranjant sa se manifeste public LGBT-ul? Daca imi spune cineva ca o parada gay ii creeaza acelasi disconfort psihic ca o bormasina in toiul noptii, jur ca ii platesc psihologul. E pur si simplu incomparabil. Pentru traditionalisti, LGBT-ul este pur si simplu ceva diferit, pe care din varii motive il trateaza ca pe o amenintare, ca pe ceva negativ, deranjant, care le destrama lor felul de a fi. Nu este deloc asa. Un exemplu de astfel de caz ar fi daca ar incepe acesti „liberali” sa militeze pentru inexistenta cuplurilor heterosexuale in spatii publice. Se vorbeste despre hetero/homo ca de galagie/liniste, stabilitate/instabilitate, coerenta/incoerenta cu sine. Nu e putin cam irational? La urma urmei, sunt doar feluri diferite de a fi, doar ca societatea este mai obisnuita cu unul dintre ele si arunca cu pietre in celalalt.

    Observ un comentariu care vorbeste de o manifestare obscena a unui baiat pe Facebook. O condamn cu toata fermitatea, insa observ o tendinta de a asocia astfel de comportamente oribile cu grupul „celor cu orientarile”. Majoritatea LGBT-ului, la fel ca majoritatea celorlalti oameni, nu se manifesta ostentativ, obscen si nesimtit. Exceptii exista pe ambele parti ale baricadei. Inteleg ca e tentant pentru fiecare tabara sa zica ca „exceptiile” celorlalti de fapt sunt definitorii, in timp ce cele proprii raman exclusiv la nivel de exceptie. Dar hai sa nu facem asta, va rog. Hai sa nu lasam demersul asta extra-rational de a asocia niste comportamente cu niste orientari sexuale si eventual si cu niste pozitii politice (liberalism????) sa ne spurce judecatile rationale. Haideti sa recunoastem exceptiile ca exceptii si, revenind la paragraful anterior, sa facem niste analogii cu mai mult sens.

    Apreciază

    1. Eu cred că analogia funcționează dacă ne uităm la spiritul ei și nu la detalii neesențiale. Tradiționalismul e analog păstrării bunului simț comun pentru că ambele reflectă aderența la o cultură omogenă și la acceptarea unui spațiu comun construit pe baza normei și nu a excepției. Cât timp excepția nu alterează spațiul comun ci se poate manifesta în spațiul privat (cazul LGBT), nu e nicio problemă.

      Eu înțeleg din text că nu e nicio problemă cu persoanele LGBT, dacă cineva nu ar împinge tema în spațiul public la modul strident – pentru că o dată devenită o chestiune ce intreferează cu spațiul public, în mod necesar va tulbura pe ceilalți (mulți) care sunt legați de normă.

      Exemplul dvs cu situația în care homosexualii ar cere interzicerea manifestărilor heterosexuale în spațiul public nu e valabil, pt că omite ceva: cele două opțiuni nu sunt echivalente, pentru că în timp ce una reprezintă norma (heterosexualitatea) și transcende practicile sexuale, cealaltă (homosexualitatea) e doar excepțională și se limitează la niște preferințe sexuale. De aia punerea marginalului în centru se aseamănă cu situația cu bormașina.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s