Intoleranța și confuzia dintre păcat și păcătos

„Urăște păcatul, dar nu pe păcătos”, ne spune învățătura creștină. Dar ce înseamnă asta?

„Am crezut multă vreme că această distincţie este absurdă, că despică firul de păr în patru” povestește C.S. Lewis, și continuă: „cum ai putea să urăști ceea ce a făcut un om şi să nu urăşti omul? Dar după ani de zile mi-am dat seama că exista un om pe care-l tratasem tot timpul în acest fel – şi anume eu însumi. Oricît de mult îmi displăcea propria mea laşitate, îngîmfare sau lăcomie, eu continuam să mă iubesc pe mine însumi. Nu aveam nici o problemă. De fapt, adevăratul motiv pentru care uram faptele era tocmai dragostea mea pentru omul care sunt.

Tocmai pentru că mă iubeam pe mine însumi, îmi părea rău să aflu că eram un soi de om care putea face asemenea lucruri. Aşadar, creştinismul nu ne cere să micşorăm nici cu o fărâmă ura pe care o resimţim pentru cruzime şi perfidie. Trebuie să le urîm. Tot ce am spus despre ele trebuia spus. Dar creştinismul ne cere să urîm faptele rele altuia în acelaşi fel ca pe ale noastre, părîndu-ne rău că omul acela a făcut aşa ceva, şi sperînd, dacă e posibil, ca el să fie în stare să se îndrepte, cumva, cîndva, redevenind om.”

De fapt, e vorba despre mai mult decât despre a urî o anume faptă rea concretă: e vorba despre a urî păcatul din aceasta, adică răul în sine. E vorba de a crede și de a ști că îngâmfarea, lenea sau mânia sunt în sine ceva rău, întotdeauna, iar nu doar îngâmfarea, lenea sau mânia funcționarului X de care dăm la Administrația Financiară.

Ar putea părea o discuție teoretică și plictisitoare, însă această confuzie între ”păcat” și ”păcătos”, între faptă și persoană, apare des și infestează dezbaterea publică. De fapt, revenind la „urăște păcatul, dar nu pe păcătos”, obervăm frecvent politicieni, presă, influenceri și vedete care, în numele ”diversității” și ”iubirii celuilalt”, condamnă ceea ce ei numesc ”discursul urii” – ceea ce deseori poate fi bine – dar uneori, când critică ”intoleranța”, confundă omul cu păcatul – ceea ce e rău.

E limpede că atunci când derulează campanii de informare că „fumatul dăunează grav sănătății”, autoritățile, mass media, vedetele nu urăsc fumătorii; doar denunță un obicei – adică o faptă (fumatul) – drept nesănătoasă. De aia nici nu vedem pe cineva spunând despre campania împotriva fumatului că este ”intolerantă” sau plină de ”ură”. În schimb, atunci când câteva milioane de oameni au cerut protejarea prin Constituție a căsătoriei ca fiind doar uniunea dintre un bărbat și o femeie, așa cum a fost dintotdeauna, politicienii, presa și vedetele s-au grăbit să-i acuze de ”intoleranță”, ”fanatism” și de ”hate-speech” (discurs al urii) la adresa homosexualilor!

Iată, aici, confuzia despre care vorbeam. De ce atunci când se spune că ”fumatul dăunează grav sănătății” toată lumea e de acord că nu se practică un intolerant hate-speech la adresa fumătorilor, ci doar se enunță o regulă de bun simț, dar când afirmăm ”căsătoria are loc între un bărbat și o femeie” nu ar mai fi vorba despre enunțarea unui principiu – întâmplător, valabil din cele mai vechi timpuri – ci despre ”ură”, ”fanatism” și ”intoleranță” la adresa celor cu alte orientări și practici sexuale? De unde până unde rezultă că aș urî pe homoexuali prin simplul fapt că aș dori să se păstreze înțelesul actual și etern al căsătoriei drept uniune între bărbat și femeie? Așa cum eu reușesc simultan să accept că unii oameni au obiceiuri sexuale minoritare și totodată să cer ocrotirea familiei, a prestigiului și forței simbolice a căsătoriei, prin protejarea semnificației sale tradiționale și naturale, tot așa reușesc și cei mai mulți dintre susținătorii ”familiei tradiționale”.

Faptul că vrem să păstrăm o anume ordine, un anumit standard în lucruri înseamnă neapărat că îi urâm pe cei care aleg să fie excentrici? Serios? Dacă apreciem că alcoolismul sau narcomania sunt păgubitoare la nivel personal și social înseamnă automat că nu-i putem accepta sau sprijini pe băutori sau narcomani, că le vrem răul, că-i vrem ”eliminați”? Atunci de ce se amestecă sprijinirea familiei naturale, care e una – nimeni nu ceruse sancționarea homosexualității, deja dezincriminată din 2001 inclusiv cu acceptul multor susținători de azi ai familiei tradiționale – cu ”homofobia”, care e cu totul altceva?

De fapt, avem de a face cu un truc discursiv al celor ce vor să impună o nouă (dez)ordine morală, în numele unei false ”emancipări”: ei amestecă și creează deliberat confuzie între denunțarea legitimă, îndreptățită, a ceva ce multă lume consideră a fi greșit (redefinirea căsătoriei ca fiind posibilă inclusiv între trei bărbați) și o ”ură”, în realitate inexistentă, față de homosexuali. O confuzie menită să ne facă să credem că nu putem fi toleranți cu minoritățile sexuale decât dacă ștergem noțiunea de bine și de rău; că nu putem fi îngăduitori cu păcătosul decât dacă ștergem însăși noțiunea de păcat.

Ceea ce e fals. La fel de fals cum este a se susține că însăși opoziția multor oameni la toată această ideologie a excentricității sexuale, manifestată în parade, propagandă și cenzura normalității, ar reprezenta tot ”transfobie”, ură la adresa homosexualilor și celorlalte minorități sexuale. E ca și cum am spune că opozția la comunism înseamnă ură la adresa muncitorilor (pe care comunismul pretindea că îi reprezintă) sau că opoziția la nazism înseamnă ură la adresa oricărui german.

Să nu facem confuzii; să ne păstrăm discernământul și să nu ne lăsăm păcăliți!

Sursă foto: aici

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s