Smerenia și telefonul

Theodore Dalrymple

Bănuiesc că neliniștea legată de telefon – frica de a fi separat de telefon – este astăzi destul de răspândită, chiar și printre oameni care nu sunt atât de aiuriți ca mine. Telefoanele au devenit ceva ce psihiatrul de copii Donald Winnicott ar numi obiecte tranziționale, adică o jucărie de pluș sau ceva asemănător care îi oferă copilului un confort pe măsură ce învață că este o ființă distinctă de mama sa.

Atâta vreme cât avem un telefon, cel puțin așa credem, nu suntem complet atomizați sau despărțiți de prietenii și familia noastră. Cel puțin potențial suntem în contact cu alți oameni, dar dacă printr-un ghinion îl pierdem sau îl uităm ne simțim în derivă, vulnerabili și descoperiți. Ceea ce este foarte ciudat deoarece telefonul mobil s-a strecurat în viețile noastre în decurs de doar câțiva ani.

Țin minte primul meu telefon mobil, care arăta mai degrabă ca o armă de asalt decât ca un obiect tranzițional, o cărămidă cu ajutorul căreia puteai sparge capul cuiva. Era un semn de prestanță să deții așa ceva deoarece pe atunci, în acele vremuri care par dintr-o altă epocă istorică, telefoanele mobile erau ceva destul de rar și oricine deținea unul se putea considera în avangarda tehnologiei.

Astăzi, însă, chiar și cerșetorii de pe stradă dețin telefoane mobile, de 1000 ori mai bune decât modelele inițiale. În general, tind să le dau bani cerșetorilor deoarece indiferent de motivele pentru care decid să cerșească, cerșitul nu poate fi ceva foarte amuzant iar o mică donație dată fără comentarii trebuie că le oferă câteva secunde de plăcere în timp ce le reconfirmă ideea că umanitatea nu este complet împietrită. Dar vederea unui telefon mobil în mâinile lor distruge complet impulsul meu caritabil.

Mă disprețuiesc pentru că am devenit atât de repede dependent de telefonul meu. Motivul pentru acest dispreț îl reprezintă snobismul. Când văd cât de dependenți sunt alții de telefoanele lor, cum, de pildă, se uită la ele chiar în timpul a ceea ce ar trebui să fie o masă între prieteni, mă gândesc cât de proști și decăzuți sunt și cât de puțin îmi doresc să fiu ca ei. O persoană de bun simț nu trebuie să fie în permanență ușor de contactat și într-adevăr când privesc în urmă, unele dintre cele mai fericite clipe pe care le-am trăit s-au petrecut într-o perioadă când eram complet în afara posibilității de a fi contactat.  Dependența mea recentă de telefon mi-a revelat însă că sunt exact la fel ca ceilalți în prostia mea. Nici mai rău, dar nici  mai bun. Mă simt smerit, dacă nu umilit, de telefonul meu.

Extras din articolul ”Smerenia și telefonul”, pe care îl puteți găsi integral aici.

Vă recomandăm cu căldură volumul Cultura noastră, ce a mai rămas din ea, de același autor. Poate fi achiziționat de aici.

Sursă imagine: aici

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s