Toleranță și mândrie

Adevărata toleranță o găsim în practicarea poruncii creștine a iubirii: să rabzi sau să acoperi pe cel care ți-a greșit, să ai îngăduință cu cel care greșește, dar să nu-i aprobi greșeala, să nu i-o încurajezi, să nu spui de dragul lui că răul e bine. Căci atunci te păgubești și pe tine și pe toți – promovând răul – și nici pe cel care greșește nu-l ajuți.

Acesta, iar nu altul, este felul în care ar fi bine să ne tolerăm – adică să ne îngăduim unii pe alții – păcătoșii lumii acesteia, de la iubitorii de avere și onoruri până la desfrânați sau cu orientări sexuale controversate. Răbdare și iubire pentru fiecare, dar nu aprobare, nu sărbătorire și marșuri multicolore de celebrare, nu legi de instituționalizare și încurajare a păcatului și de pedepsire a celor care rostesc adevărul despre ce e bine și ce e greșit.

Viciul nu e virtute.
Toleranța nu înseamnă aprobare.
Dragostea față de păcătos nu înseamnă încurajarea păcatului, ci ruga pentru tămăduirea sufletului și patimii sale.

Curcubeul a fost, în anii lui Noe, semnul împăcării lui Dumnezeu cu omul, nu al celebrării mândriei („pride”) neascultării, iar homosexualitatea nu e vreo virtute sau realizare; practicile sexuale nu sunt motive de sărbătoare. A cere toleranță nu înseamnă a te băga pe gât, cu forța, celorlalți.

Îngăduință pentru păcătos, iar nu pentru păcat.

Publicitate

Un gând despre „Toleranță și mândrie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s