E mai bine fără creștinism cultural?

Vorbim despre creștinism cultural atunci când morala publică acceptată în societate și legile emise de parlament țin cont de credința oamenilor, încearcă să o protejeze și chiar să o promoveze. Chiar fără să mai fie credincioși fervenți, oamenii încă poartă respect față de creștinism și de principiile morale pe care le promovează. Astfel înțeles, creștinismul cultural a fost prezent în lumea occidentală până după al Doilea Război Mondial, apoi treptat a început să dispară, mai accentuat după mișcările din 1968, pentru a se cere brutal, în prezent, eliminarea oricărei urme a sa prin mișcarea woke, din ultimii ani din Occident. Acum orice urmă de creștinism este îndepărtată din spațiul public, din toate referirile oficiale, în speranța că astfel va dispărea și din sufletele credincioșilor. Asistăm la o luptă împotriva creștinismului, în același fel în care era combătut și eliminat în țările comuniste, unde ideologia de stat era oficial atee. Se confundă laicitatea cu necredința și cu eliminarea elementelor de credință din orice manifestare publică, cu speranța că astfel va dispare și din sufletul oamenilor.

Necreștinii se bucură de această evoluție a lucrurilor, căci este în natura lor să dorească să elimine o cultură în care nu mai cred și care doar îi încurcă în urmărirea construirii unei noi societăți eliberată, își închipuie ei, de mituri și de religie. Dar și destui creștini sunt de acord cu asta, iar unele din argumentele lor merită luate în considerare.

Astfel, spun ei pe bună dreptate, credința nu e viabilă dacă este doar favorizată sau impusă de societate, dacă este o condiție pentru a avea acces la funcții, titluri sau resurse. Atunci când afirmarea pur formală a credinței aduce avantaje, în mod sigur vor crește ipocrizia și conformismul, vom avea falși creștini care vor mima credința pentru a beneficia de avantajele pe care le conferă statutul de credincios. În același sens, mai adaugă ei, ca efecte negative ale unui creștinism cultural acceptat, se va manifesta un creștinism gol de conținut, pur formal, fără o bază în inima omului. Afirmarea exterioară a credinței nu este totuna cu convertirea interioară. Oamenii s-ar conforma, dar nu s-ar transforma interior. Ba chiar, un creștinism impus va duce la o stare de saturație chiar pentru creștini, care vor căuta diverse forme de evadare din cadrele oficiale ale credinței. În schimb, atunci când statul nu caută să mai impună nimic, iar vocația credinței e asumată liber, vom avea un creștinism autentic. Prin urmare, am putem chiar să ne bucurăm că despre creștinism nu mai vorbesc nici politicienii, nici persoanele influente din societate.

Cum s-ar putea răspunde acestor obiecții împotriva a ce a însemnat o societate eminamente creștină cultural, venite chiar din partea creștinilor? Cel mai simplu și mai concludent răspuns este să se uite în jur, în alte țări (nici noi nu suntem departe) și să vadă cum arată o societate din care au fost eliminate și ultimele urme de credință: vulgaritate peste tot, consumism, bărbați care vor să devină femei, femei care vor să devină bărbați, avorturi până la stadii înaintate ale sarcinii – ba chiar, în unele locuri, și post-natal (!) – pornografie, degradare morală și decadență. Prăbușirea creștinismului, scoaterea principiilor creștine în afara legii și a comportamentului uman nu are nimic falnic, nimic pe care să îl putem numi progres.

 Iar în privința ipocriziei, a aderării pur exterioare la dogmă, a abuzurilor care pot fi făcute în numele credinței, putem fi liniștiți: nu există societate în care astfel de fenomene să nu se producă. Ele fac parte cumva din structura oricărui grup uman mai amplu. Este rezultatul inerent al faptului că orice societate are câteva idei și comportamente dezirabile, privite pozitiv și apreciate. Iar membrii societății se împart în trei categorii. Cei care aderă liber la acele idei și comportamente, cei care se conformează de teama sancțiunilor sau a oprobriului public – cei pe care, când îi descoperim, îi numim ipocriți – și cei care se opun fățiș, sau disidenții. Astfel de oameni vor exista oricând, au existat și în societățile premoderne, cele socotite de obicei religioase, există și acum, în plină disoluție accelerată a moralei tradiționale.

În plus, mai există o ispită: o Biserică adaptată vremurilor. În loc să intre în opoziție, așa cum s-ar cuveni, există denominațiuni creștine care acceptă și promovează actuala stare de lucruri: hirotonesc femei, acceptă mariajul gay, justifică tot felul de abateri morale prin apelul – cum altfel? – la iubirea și acceptarea aproapelui. Vă aduceți aminte de sloganul „iubirea nu se votează” pe care l-au adoptat și câțiva creștini în campania pentru referendumul de definire a familiei în constituție. Joe Biden este catolic practicant și, în același timp, cel mai puternic susținător (atâta cât putem presupune că el chiar decide ceva) al ideologiei woke, cea care vrea să elimine orice urmă de tradiție creștină, al politicilor pro-feministe, pro-gay și pro-avort. Au fost voci care au cerut excomunicarea lui Joe, dar, din câte știu, nu s-a întâmplat nimic până acum. Președintele merge regulat la slujbele catolice și, în lipsa vreunei atenționări, poate chiar crede că este credincios. Sau vedeți acele formațiuni protestante în care au apărut preotese femei și unde se celebrează, după ritualul obșnuit, căsătorii gay. Majoritatea denominațiunilor creștine își păstrează principiile și morala, dar apariția unor asemenea aggiornamento poate crea confuzie în mintea multor credincioși. mai ales când știi cât este de inconfortabil să te afli în opoziție cu majoritatea, și să mai și pătimești. 

Majoritatea creștinilor care nu văd o problemă în despărțirea statului de morala creștină ne atenționează că orice apropiere între stat și Biserică poate duce la abuzuri și la impunerea cu forța a credinței, fenomene care s-au întâmplat în cursul istoriei, în țările în care oamenii îmbrățișau preponderent aspectele ei exterioare. Or, asta ar însemna o abdicare totală de la ceea ce înseamnă să fii creștin. Hristos ne spune: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) De aici vedem valoarea infinită pe care Hristos o acordă libertății omului: numai acela care voiește, să își ia crucea și să-i urmeze Lui. Nu e nimic forțat, care să vină din partea societății, numai conștiința omului și o chemare la care poate răspunde sau nu.

 Aceasta este obiecția cea mai importantă la impunerea publică a moralei creștine. Dar, de fapt, dacă ne uităm cu atenție, este o falsă obiecție. Întotdeauna va exista o morală publică, adică un set de norme care vor valoriza pozitiv un comportament față de altul. Iar valorile creștine: compasiunea, grija pentru toți oamenii, inclusiv cei nenăscuți încă, existența a două sexe, încurajarea familiei tradiționale, alcătuită din bărbat și femeie s-au dovedit viabile timp de sute de ani. În momentul în care sunt adoptate valori opuse, lumea în care trăim începe să dea rateuri și să ajungem la situații halucinante. De fapt, în lipsa valorilor creștine, în Occident se întrevede o disoluție a tuturor normelor, ca și o societății înseși. Una este să păstrezi câteva norme de bază, izvorâte din Cele Zece Porunci, alta e să impui cu forța creștinismul unor indivizi care preferă să fie agnostici, atei sau să adore alte zeități, după cum doresc. Aceste drepturi vor rămâne neatinse. 

Ne mai întrebăm: o societate care favorizează creștinismul nu va slăbi oare angajamentul creștin al celor care vor să adere mai intens la practicile creștine? Nici aici nu avem de ce să ne temem. Din istorie știm că cei care vor să rămână drepți, și să păstreze standardele cele mai înalte, vor avea mereu de suferit. Sunt multe exemple în istorie. Sfântul Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului, pentru că a spus adevărul și a vorbit împotriva împărătesei Eudoxia, a fost exilat și a și murit din cauza condițiilor în care a fost ținut, iar asta a pătimit-o din partea unor conducători creștini. Sfântul Maxim Mărturisitorul a suferit martiric, i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu mai poată binevesti ortodoxia, de către un împărat care se considera creștin. Astfel că nu ne putem teme nici de o slăbire a credinței, a moralei și a practicii creștine într-un stat care ar îmbrățișa valori creștine. Indiferent de vremuri, creștinii adevărați vor fi persecutați, chiar și în statele creștine, atunci când se ridică în numele Adevărului împotriva celor care vor să-l ascundă sub obroc.

În condiții de ignorare a creștinismului, societatea se duce de râpă. Dar când i se mai pun și în cârcă toate relele trecutului – războaie, crime, înșelăciuni, sclavie – părere pe care o împărtășesc tot mai mulți progresiști, lumea devine aproape anticreștină. Singurul lucru pe care-l putem face este să ne adâncim în creștinism, să îl arătăm lumii ca pe o soluție viabilă la problemele oamenilor, și să păstrăm nădejdea că izbăvirea noastră va veni nu de la oameni, ci de la Cel de Sus.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s