Ce fel de Iisus ne dorim?

Există două moduri de a-L vedea pe Iisus. Unul este cel al slavei omenești. El predică mulțimilor care-L ascultă, și oamenii văd că „nimeni nu a mai vorbit așa până acum”. Și le-a vorbit de multe ori astfel, în predica de pe munte și în alte locuri. Și noi vrem să facem senzație când le spunem ceva oamenilor, să rămână uimiți de puterea cuvântului nostru, să ne admire și să ne ofere locul de cinste. Le răspunde fariseilor care căutau să-L prindă în cuvânt, dându-le acele replici la care ei nu mai știau ce să spună.

Și noi vrem să fim asemenea Lui, fiind tari în toate polemicile cu cei care-L resping pe Hristos, pretinzând că vrem să-l apărăm pe El, nu să ne fălim în numele Lui și să-L folosim ca să putem să ieșim învingători din toate disputele. El a mai făcut vindecări minunate, pe care oamenii și știința nu le puteau explica, dar pe care, uimiți, le vedeau. Am vrea și noi să facem minuni, ca să ne impunem adevărul nostru în fața adevărului lor, al celor care caută să distrugă creștinismul. Să ne impunem într-un mod indubitabil în fața oricui ne respinge ideile sau caută să ne minimizeze știința de carte și părerile.

 Ce ne lipsește din toate acestea ar fi măcar un pic din smerenia Lui. „Căci iată, eu sunt blând și smerit cu inima”, le spune El discipolilor Lui. Dar asta nu e singura noastră lipsă.

Hristos a fost un profet al vremii Lui, pe unde trecea se făcea vâlvă, se strângeau mulțimile când intra în vreo cetate a lui Israel sau se ducea, invitat de gazde, să mănânce în casa vreunui fariseu de vază sau printre vameși și prostituate, scandalizând lumea bună a epocii. Se ducea în casa în care era invitat, chiar dacă știa că intenția cu care fusese chemat era „să-L prindă în cuvânt”, să-i dovedească abaterea de la credința iudaică și să-L găsească vinovat. A fost un personaj important. Sigur, nu ca un cuceritor sângeros sau un rege al vremii Lui. Dar avea un grup de apostoli care-L însoțeau peste tot pe unde ajungea, și grupul pare să fi fost mai mare, să includă și femei și alte persoane care nu sunt consemnate în Evanghelii. Oamenii i se adresau cu respect, îi spuneau „Învățătorule” sau „Fiul lui David”. Așteptau de la El „cuvânt cu putere multă” sau vindecări pe care știința oamenilor nu le mai putea face: orbi, leproși, surzi, îndrăciți, lunatici, scurgeri de sânge care durau de zeci de ani, ba chiar a înviat din morți pe fiica mai marelui sinagogii, pe fiul unei văduve și pe Lazăr.

Vestea despre El ajunsese în tot ținutul Iudeii, ceea ce i-a făcut invidioși pe farisei și pe conducătorii iudeilor. Ca să nu-și piardă puterea și prestigiul, au pus la cale uciderea Lui. Chiar și asta ne arată că ajunsese un personaj important al vremii. Pentru mulți din cei care ne considerăm credincioși, ar fi un nivel acceptabil de notorietate pe care ni l-am dori. Fiind oameni rezonabili, nu ne vedem în postura de stăpâni absoluți ai lumii, ne-am mulțumi și cu lauda contemporanilor. Dacă ni se cere să fim asemenea Lui, nu ar fi slava de la oameni o asemănare dezirabilă? Și am avea grijă, când suntem lăudați, să nu cădem în păcatul trufiei, sau măcar ne-am strădui cât de cât să facem față situației cu brio.

 Dar la momentul de maximă glorie lumească, la intrarea în Ierusalim, când mulțimile strigau „Osana fiul lui David”, El era deja trist și îngândurat. Noi, credincioșii sau, mă rog, mulți dintre noi, am vrea să ne oprim acolo. Gloria lumească ne-ar fi de ajuns, mai ales că am avea încredințarea că suntem și în spiritul adevărului, că dreptatea este de partea noastră, că posteritatea ne va da dreptate, și, premiu suplimentar, vom avea o eternitate agreabilă. Numai că Evangheliile nu se opresc aici. Ele continuă cu trădarea, judecarea, biciuirea și răstignirea Domnului. 

Spuneam că sunt două moduri de a-L privi pe Hristos. Primul ne oferă cinstirea de la oameni. Al doilea însă e infinit mai mult. E slava primită de la Dumnezeu. Dacă una este trecătoare și schimbătoare, cât de repede trec mulțimile de la aclamarea unui erou la altul nou apărut, de la ovații la „Răstignește-L”, cealaltă e veșnică și nepieritoare. Numai că trecerea de la slava omenească la cea dumnezeiască nu se face instantaneu. Mai este un hop de trecut. Hristos a fost trădat, părăsit de toți ai Lui, judecat, bătut, condamnat, răstignit și abia apoi a înviat și s-a arătat apostolilor în slava cea de sus. 

Noi, mai modești, ne-am mulțumi cu slava pământească, atât pentru că nu mai acceptăm suferința, cât și, mai grav, ni s-a atrofiat organul pentru veșnicie. Ne mulțumim să ieșim învingători în disputele dintre progresiști și conservatori, să demonstrăm superioritatea civilizației creștine în fața secularismului care ne bântuie lumea. E și asta important, nu putem asista nepăsători la degradarea lumii din care facem parte, dar e secundar în raport cu veșnicia la care suntem chemați. Numai că e greu, e nespus de greu.

Hristos nu a venit ca să fie pe placul mulțimilor, un lider charismatic care a atras furia stăpânilor de atunci, și care L-au și ucis pentru asta. El a venit pentru că poporul era în neștiință, și ca să-i arate calea către viața veșnică. Tot ceea ce a făcut în timpul activității pământești, de la botez până la intrarea în Săptămâna Patimilor, a fost ca să atragă atenția, pentru ca oamenii să ia seama la moartea și Învierea Sa. De altfel, și în Evanghelii scenele referitoare la judecata, răstignirea și Învierea Sa ocupă un loc central. Hristos a venit nu ca să fie un învățător, un profet, un vindecător, toate acestea există, dar numai ca să îi facă să fie atenți asupra punctului central: El ne oferă viața veșnică.

În grădina Ghetsimani El știa, din preștiință dumnezeiască, despre răstignirea Sa, și din teamă umană, se ruga, cu lacrimi de sânge, „să treacă de la El paharul acesta”. Apoi își revenea și cerea ca nu voia Lui să se facă, ci voia Tatălui din ceruri. Singur, părăsit de toți, apostolii pe care-i rugase să-i fie alături au adormit în timp ce El se ruga, trădat de Iuda, apoi de Petru, biciuit, batjocorit, primind cea mai crudă moarte a acelui timp, a suferit totul fără nicio crâcnire. Calea către veșnicie trece prin cruce, prin suferințe, prin moarte.

 Noi, umani, mult prea umani, preferăm viața liniștită pe care o putem duce aici, fără să ne mai pese de veșnicie. Preferăm să fim apologeți, să le demonstrăm progresiștilor și tuturor anti-creștinilor câtă dreptate avem, și cât le suntem de superiori pentru că apărăm civilizația iudeo-creștină, cea mai bună din câte au inventat oamenii. S-ar putea ca, pe măsură ce adevărul creștin să devină inconfortabil în lumea de azi, să fie asimilat cu discursul urii, pentru că nu acceptă ideologia totalitară dominantă la modă, să fie nevoie să și suferim pentru Hristos. Dar noi vrem să ne asemănăm unui profet care uimea mulțimile și făcea minuni, nu unui Dumnezeu care suferă pentru mântuirea noastră.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s