Libertatea lui Lucille 

Rod Dreher

În 1977, Kenny Rogers a devenit un superstar al muzicii country grație baladei sale „Lucille”. Dacă nu ați auzit-o niciodată, sau nu ați ascultat-o de mult timp, o puteți face aici. Nu și-a pierdut nimic din forța sa de-a lungul deceniilor. Iată versurile:

Lucille

Într-un bar din Toledo, dincolo de calea ferată

Pe un scaun la bar ea și-a scos inelul de pe deget

M-am gândit atunci să merg mai aproape

M-am așezat și am întrebat-o cum o cheamă

După ce-a băut câteva pahare, ea mi-a spus „nu sunt o laşă”

Dar nu mai vreau să trăiesc din vise

Sunt dornică de distracție

Și vreau să văd cum ar fi viața altfel…

 

În oglindă l-am văzut apropiindu-se

L-am privit cu atenție de aproape

Și am observat cât de năucit părea

A venit la femeia care stătea acolo lângă mine

Având o privire ciudată pe față

Cu mâinile mari bătătorite arăta ca un munte

Pentru o clipă am crezut că sunt mort

Dar a început să tremure, inima lui era frântă

Şi se-ntoarse spre femeie spunând

 

Ți-ai găsit momentul să mă părăsești, Lucille

Cu patru copii înfometați și cu recolta rămasă pe câmp

Am mai trecut prin vremuri grele și momente triste

Dar de data asta, rana pe care mi-ai făcut-o tu nu se va vindeca

Ti-ai găsit momentul să mă părăsești, Lucille

 

După ce ne-a lăsat am comandat mai mult whisky

Şi mă gândeam cum ea l-a făcut să pară atât de slab

De la luminile barului până la camera închiriată de hotel

Ne-am plimbat, fără să ne vorbim deloc

Era o frumusețe, dar când a venit la mine

Vei crede că mi-am pierdut mințile

Nu am putut să o cuprind în braţe, 

Cuvintele pe care el i le-a spus

Îmi tot reveneau în minte.

 

Ti-ai găsit momentul să mă părăsești, Lucille…


Sper că veți asculta melodia. Versurile în sine nu pot transmite durerea din povestea pe care o spun.

„Lucille” mi-a venit în minte după atâția ani, după ce am citit relatarea editorului de la Atlantic, Honor Jones, despre autoeliberarea ei de responsabilitatea soțului și a familiei. Am încercat să scriu despre asta de câteva ori, dar m-am oprit pentru că subiectul era prea emoționant pentru mine. Nu sunt surprins să găsesc o persoană care poate face ceea ce a făcut ea. Cu toții ne luptăm cu demonii noștri și, dacă există ceva ce înveți de la viață dacă trăiești suficient de mult, este că ar trebui să eziți să judeci o căsătorie din exterior. Tot ce scriu mai jos se bazează pe o judecată a căsătoriei lui Jones, făcută doar în baza a ceea ce spune ea despre asta. Cred, totuși, că ceea ce mă deranjează în legătură cu articolul ei nu este atât ceea ce a făcut ea – oricât de rău este –, ci că Honor Jones este mândră de ceea ce a făcut, atât de mult încât a scris despre asta în revista națională pentru care lucrează. Ar trebui să-i fie rușine de ea însăși; o societate sănătoasă ar fi considerat că e rușinos ce a făcut, în loc să o considere virtuoasă, așa cum denotă publicarea eseului. După cum voi explica mai jos, eseul lui Jones – ce spune acest eseu și faptul că a fost scris și publicat – este profund emblematic pentru falimentul moral al culturii noastre.

Iată cum începe articolul ei:

Îmi dorisem, credeam, blaturi din piatră sculptată și o chiuvetă de fermă. Îmi doream o insulă în mijlocul bucătăriei și un colț de mic dejun și două dulapuri înguste și verticale de fiecare parte a sobei; unul ar putea fi pentru tocătoare și altul pentru foi de copt. Am urmărit pe Instagram o companie care făcea dulapuri numită Plain English Design și am făcut capturi de ecran cu produsele de acolo, care au venit în culori diferite precum peștele afumat și oul fiert.

Produsele de la Plain English Design costau o avere, dar după un colț, în spatele showroom-ului său din New York, puteți verifica versiunea pentru buget redus, numită British Standard. Dar tot o avere au costat și acestea. Mi-aș fi dorit să existe un standard britanic de buget. Mi-aș fi dorit să existe o cameră în spatele acelei camere, dulapurile devenind din ce în ce mai subțiri, până când s-a deschis o ușă și să mă lase să mă întorc în bucătăria mea americană, așa cum era.

Soțul meu a vorbit cu arhitectul; soțul meu a vorbit cu constructorul. Și am continuat să descompun planurile în amănunțime, făcându-le mai ieftine și mai simple. Am renunțat la insulă și am găsit o masă de lucru din oțel inoxidabil la un magazin online de produse pentru restaurante, pentru 299 USD. Am început să fantazez despre înlocuirea tejghelelor cu alte tipuri de mese pe care să pot pregăti masa și să atârn oalele de cuie pe perete. Încet, mi-am dat seama, nu îmi doream această bucătărie. Încet, mi-am dat seama, nu îmi doream această viață.

Nu voiam să renovez. Voiam să divorțez.

Se dovedește că viața lui Honor Jones ca soție și mamă nu a fost ceva ieșit din comun. Avea o femeie pentru curățenie care să o ajute cu casa, dar nu a contat prea mult.

Chiar și cu ajutorul lui Luba, în casă era haos. Nu am putut niciodată să fac față copiilor și mizeriei pe care o făceau. Jucăriile și cărțile erau mereu sub picioarele noastre când treceam prin camera lor. Firimiturile erau peste tot. Știam că am fost norocoasă să am toate aceste firimituri și casa în care să le țin. Să o am pe Luba să mă ajute. Dacă bucătăria noastră ar fi devenit o scenă a crimei, un investigator criminalist ar fi putut deduce povestea zilelor mele după acele firimituri. Play-Doh albastru trei procente; 10 la sută pâine prăjită; 87 la sută Honey Nut Cheerios praf: aceasta eram eu.

Da, așa este! Am trecut toți prin asta, noi cei care avem copii. Ajungi prin a schimba sedanul tău sport cu un monovolum, iar monovolumul dezvoltă rapid un strat permanent de praf și firimituri Cheerios. Așa e viața! În 2003, la scurt timp după ce ne-am mutat la Dallas, eu și soția mea am mers cu un coleg de-al meu și soția lui la cinematograf pentru a vedea The Secret Lifes Of Dentists, un film indie (independent –n.n.) despre un cuplu căsătorit, cu copii, din suburbiile orașului New York, ambii stomatologi. Soțul descoperă că soția lui plictisită îl înșală. Cea mai mare parte a filmului este despre soțul care se luptă cu furia lui și încearcă să-și dea seama ce ar trebui să facă, având în vedere că au trei copii mici. Punctul culminant se întâmplă când o gripă stomacală lovește familia, în mod apocaliptic. Ai fi putut spune cine erau părinții din public pentru că râdeau de balamucul care se desfășoară pe ecran. Colegul meu de atunci fără copii și soția lui stăteau cu niște figuri împietrite, neînțelegând de ce eu și soția mea râdeam împreună. Aceasta era o imagine atât de familiară a căsătoriei și a familiei, hilară prin îngrozitorul ei. Și totuși, soțul (Campbell Scott) s-a purtat atât de eroic, având grijă de toți, pentru că își iubea familia mai mult decât se iubea pe sine.

Nu este nimic evident atractiv în a fi un părinte care are grijă de trei copii care suferă de diferite stadii de vărsături și diaree. Ceea ce face acea scenă atât de frumoasă din punctul de vedere al unui părinte care a trecut prin asta și a făcut asta, este că sacrificiile pline de loialitate ale lui Campbell Scott sunt o icoană a devotamentului patern (și al soțului). Nu are timp să se gândească la el însuși și cât de mult toate acestea, faptul că e înșelat de soție, boala copiilor, sunt dificile. Ei au acum nevoie de el. Am văzut-o de sute de ori pe soția mea fiind în rolul acestei persoane. Am fost această persoană de sute de ori. Face parte din afacere. Este ceea ce ajută la transformarea unei familii într-o familie.

Nu aceasta este calea lui Honor Jones.

Dar firimiturile m-au doborât. Uneori am simțit că sunt o metaforă, că, pe măsură ce am îmbătrânit, eram strivită sub călcâiul propriei mele vieți. Tot ce puteam face a fost să mă așez pe covor.

Nu am avut o  viață secretă. Dar am avut o viață de vis secretă – care ar fi putut fi și mai rea. Mi-am iubit soțul; nu este adevărat că nu l-aș fi iubit. Dar am simțit că stă ca un obstacol între mine și lume, între mine și mine. Tot ceea ce am experimentat – relațiile, realitatea, înțelegerea mea asupra propriei mele identități și dorințe – era filtrat prin el înainte să le pot accesa. Partea cea mai rea a fost că nu era nici pe departe vina lui; Probabil că asta este exact ceea ce l-am rugat să facă atunci când aveam 21 de ani și eram prima oară îndrăgostiți, chiar dacă nu am spus-o niciodată cu voce tare. Să mă ferească de greutăți; să fie grijuliu și cu umerii largi. Dar acum parcă mă ridicam mereu în vârful picioarelor, încercând să văd dincolo de el. Nu puteam să văd, dar îmi puteam imagina. Am început să-mi imaginez alte vieți. Alte case.

Mai mult:

Am vrut să mă gândesc la artă și sex și politică și patriarhat. Cât din viața mea – mă refer la arhitectura vieții mele, dar și la esența ei, sufletul, mintea mea – am construit în jurul soțului meu? Cine aș putea fi dacă nu aș fi soția lui? Poate aș încerca droguri. Poate aș face sex cu femei. Poate aș scrie o carte…

Au divorțat și s-au mutat din Pennsylvania în Brooklyn. Acum copiii ei mici își împărțeau timpul între apartamentul mamei și apartamentul lui tati. Jones scrie:

Poate că mă amăgesc. Poate că nu sunt liberă de nimic și vreau doar niște obiecte diferite, o casă diferită, poate într-o zi – recunosc – un alt bărbat. Poate încep aceeași poveste din nou. „Pentru ce?” m-ați intreba și poate ați avea dreptate.

Dar nu cred. Cred că fac ceva nou.

Citiți totul. Este demn de milă.

Din nou, nu putem ști niciodată pe deplin ce s-a întâmplat în interiorul acelei căsnicii sau în cadrul oricărei căsnicii. Pot judeca în acest caz doar pe baza informațiilor pe care le oferă Jones. Ceea ce știm din textul ei este că s-a plictisit și nu și-a găsit liniștea ca soție și mamă, și și-a aruncat familia în aer de dragul de a fi liberă, sau mai degrabă „liberă”. Liberă să se gândească la patriarhat și la cât de oribil este totul, deși mă întreb ce vor învăța bieții ei copii din asta, despre gloriile matriarhatului.

Ascultați-mă, corespondentul vostru de vârstă mijlocie care vă scrie aici nu trebuie să stea mult și să se gândească la oamenii pe care îi cunoaște în cercul său larg de prieteni – atât soți, cât și soții – care trec prin perioade dureroase în căsniciile lor, dar rămânând să împreună să și le țină mai departe. Unii dintre ei o fac pentru copii. Alții o fac pentru că sunt creștini și consideră că ar trebui să divorțezi doar ca ultimă soluție. Alții o fac pentru că se așteptau să vină astfel de momente în căsătorie și au convingerea de bază că nu distrugi o familie în urma unei crize care ar putea trece. Nu voi spune mai multe despre acești oameni, pentru că nu vreau să încalc nicio confidențialitate.

Pot să vă spun, totuși, că în niciun exemplu de care știu nu apar infidelitatea sau abuzul fizic (deși, sincer vorbind, unii dintre ei suferă un fel de abuz emoțional). În timp ce scriu asta, mă gândesc la patru persoane în special – doi bărbați, două femei, toți creștini – care poartă cruci grele, sută la sută pentru că nu vor ca copiii lor să sufere. În conversațiile mele cu ei în ultimii ani, am învățat că ei văd situația lor ca pe o omorâre a sinelui pentru a păstra pentru copiii lor o aparență de viață normală stabilă.

„Trebuie să pleci de acolo”, i-am spus uneia dintre aceștia, care este căsătorită cu un idiot egocentric. Ea decis să aștepte până când cel mic va ajunge la o anumită vârstă. Soțul ei nu o abuzează fizic; a abandonat-o pur și simplu în cadrul căsniciei și o tratează nepoliticos și rece. Este oribil, dar așa cum vede ea, e ceva suportabil de dragul copiilor. O admir enorm, văzând cum își sacrifică propria fericire pentru a oferi bine copiilor lor. Este o eroină. Adevărat, dacă l-ar părăsi, aș sprijini-o 100% și cu siguranță nu aș judeca-o (știu prin ce a trecut). Dar faptul că ea își asumă această povară de dragul copiilor este ceva profund onorabil. Este absolut clară cu privire la situația ei și nu cere milă nimănui. Ea consideră că datoria ei principală este să le ofere copiilor lor cea mai bună viață posibilă.

Ascultă-mă clar: în niciun caz nu cred că un soț sau o soție ar trebui să accepte și să se supună infidelității sau abuzului fizic sau abuzului emoțional grav și/sau prelungit, de dragul de a ține o căsătorie împreună pentru copii. Dar după ce am crescut trei copii, dintre care doi sunt adulți, iar cel mai tânăr are 15 ani, și am observat felul cum prietenii își cresc copiii, înțeleg acum într-un fel pe care nu l-aș fi putut face când m-am căsătorit acum aproape un sfert de secol, cum multe sacrificii fac parte din treaba cu căsătoria și familia. Uneori, căsătoriile eșuează și singurul lucru realist și rezonabil de făcut este să o iei de la capăt. Dar dacă sunt implicați copii, ar trebui să existe un standard ridicat. Mărturisesc că raționamentul meu aici este motivat în mare parte de dragostea mea pentru propriii mei copii. Dacă aș fi pus la încercare așa cum sunt prietenii mei, păi e un munte de omorâre a sinelui pe care l-aș suporta din iubire pentru ei.

The Secret Lives Of Dentists arată un soț și un tată a cărui îngrijire plină de sacrificiu față de fiicele lui în timpul bolii lor reflectă disponibilitatea lui de a absorbi durerea provocată de mama lor, de dragul de a le adăposti. Știind că era infidelă, el avea motive de divorț, dar fiind confruntat cu vulnerabilitatea copiilor săi, soțul ia în considerare iertarea.

Fiica înșelatului: „Căsătorește-te cu mine, tati. Într-o zi voi fi femeie și voi fi mereu credincioasă” (Din „Viețile secrete ale stomatologilor”)

Nimic din toate astea nu are legătură cu Honor Jones și situația ei! S-a plictisit, asta-i tot. Mă gândesc la povestea pe care o relatez în Să nu trăim în minciună, despre prietena mea maghiară care se plânge că nu poate discuta cu prietenii ei despre eforturile ei de soție și mamă, pentru că mulți dintre ei cred că, dacă are vreo problemă, ar trebui pur și simplu să divorțeze și să-și ducă copilul la grădiniță. Ei nu pot înțelege că ea este cu adevărat fericită, în ciuda luptelor pe care ea ori soțul ei le duc uneori și în ciuda greutății de a îngriji un copil mic.

Prietenul meu a considerat suferința ca fiind parte a ”înțelegerii”, pentru că prietenul meu este realist. Nebunii sunt cei care cred că obligațiile față de soți și copii pot fi abandonate în mod onorabil de îndată ce cineva se descoperă anxios sau nefericit. În Biserica Ortodoxă, în slujba căsătoriei, sunt încoronați atât soțul, cât și soția. Aceste coroane au o dublă semnificație: sunt ambele coroane ale bucuriei și coroane ale martiriului, recunoscându-se că în căsătorie sunt conținute amândouă și nu pot fi separate. Dacă vrei bucuria, trebuie să fii pregătit să accepți moartea pentru tine însuți. Există o înțelepciune profundă în asta.

Dar nimic din toate astea nu are sens pentru Honor Jones. Potrivit ei, ceea ce a determinat-o să divorțeze a fost plictiseala și credința că se pierde în această căsnicie.

Nu înțeleg deloc asta. Și iată care e chestia: niciun om nu ar scrie un eseu ca acela pe care l-a publicat, făcând public faptul rușinos că și-a abandonat soțul și copiii pentru că s-a plictisit de viața domestică de cuplu.

Dar prietena pe care am pomenit-o mai sus? Soțul ei este o versiune masculină mai în vârstă a lui Honor Jones, deși ei nu au divorțat. El crede că a fost făcut pentru o viață mai palpitantă decât cea domestică. El crede că faptul că au intrat Cheerios în covorul minivanului și toate astea sunt la un nivel prea jos pentru viața pe care și-o dorește. Îmi place să cred că până și el ar simți ce lucru rușinos ar fi să publice un eseu despre așa-zisa sa eliberare de sine din plictisitoarea viață domestică de cuplu. Dacă ar publica un astfel de eseu, omul ar fi supus unei binemeritate condamnări, din toate părțile, ca un ticălos egoist.

Dar femeile care fac asta? Nu, avem un standard dublu în cazul lor.

Poate că se revine la piesa revoluționară a lui Ibsen din 1879, A Doll’s House. În ea, o femeie burgheză daneză suferă o criză în căsnicia ei, a cărei stare dezvăluie cât de neputincioase erau femeile în societatea daneză din secolul al XIX-lea. Nora Helmer, protagonista, realizează că a fost tratată ca o păpuşă de regretatul ei tată, dar şi de soţul ei bancher, Torvald. Ea îi spune în scena finală că îl lasă pe el și pe copiii lor să se regăsească. El îi reamintește că ea este soție și mamă și că renunță la acele responsabilități. Ea răspunde că trebuie să fie mai mult decât atât – și pleacă definitiv.

Îmi amintesc că am văzut piesa aceea pentru prima dată, pe Broadway, în interpretarea mult lăudată a lui Janet McTeer. McTeer m-a făcut să simt deznădejdea Norei și nedreptatea suportată de femeile din acea societate. Și mi-a fost milă și de Torvald, care are o disciplină rigidă, da, dar care îndeplinea rolul pe care i l-a dat societatea daneză din clasa de mijloc. El este atât victimizatorul Norei, cât și victima unei societăți rigide care a zdrobit oamenii din ea. Era imposibil să nu simpatizez cu suferința Norei și cu dorința ei de a scăpa de o căsnicie în care nu era tratată decât ca o podoabă, o soție, o mamă și o jucărie a soțului ei. Ea fuge în miezul nopții în căutarea ei înseși.

Și totuși, cum rămâne cu copiii? Această întrebare a fost osul înfipt în gât despre această piesă de-a lungul anilor. Ne apropiem acum de 150 de ani de la debutul A Doll’s House, iar lumea în care trăiesc femeile occidentale s-a schimbat în moduri revoluționare, în parte datorită unor lucrări precum cea a lui Ibsen. Nicio femeie din clasa de mijloc profesională nu trăiește ca Nora și nici nu trebuie să trăiască precum ea. Poate că Honor Jones se vede ca Nora, dar spre deosebire de Nora, ea nu a fost oprimată în căsnicia ei: era pur și simplu plictisită și neîmplinită.

Din dovezile furnizate în eseul ei, Honor Jones nu este Nora Helmer a lui Ibsen; ea este Lucille a lui Kenny Rogers.

După cum am spus, „Lucille” a apărut în 1977 și a devenit un superhit. Aveam zece ani. În autobuzul școlar, șoferul (mama mea) ne-a dat drumul la radio în călătoria de după-amiază spre casă. Îmi amintesc că am stat acolo pe scaunul meu, blocat de povestea lui Lucille. Nu mi-am putut imagina ideea că o mamă își va lăsa cei patru copii pentru că își dorea o viață mai distractivă. Nu a fost doar crud, ci cu mult dincolo de cruzime: a spulberat ordinea corectă a lumii. Pe atunci, aveam un singur prieten ai cărui părinți erau divorțați și mă înspăimânta că e posibil să se întâmple așa ceva.

Acum, patruzeci și cinci de ani mai târziu, recunosc că propriii mei părinți nu au avut întotdeauna o căsnicie ușoară. Ambii au fost de vină, deși recunosc, de asemenea, că luptele pe care le-au avut de dus părinții mei au fost lupte obișnuite, pe care le au toate cuplurile. Lucrurile cu care au avut de luptat sunt genul de lucruri din cauza cărora oamenii de astăzi, lipsiți de gravitatea morală a generațiilor anterioare, divorțează – așa cum a făcut Honor Jones. Dar ei au răbdat. Sunt sigur și că toți părinții prietenilor mei din copilărie s-au chinuit și ei, pentru că așa fac oamenii căsătoriți.

Poate vreunul dintre părinții mei să fi găsit o fericire mai mare părăsind căsătoria? Eventual. În diferite momente ale căsniciei lor, îmi pot imagina cu ușurință că unul ar fi avut motive să-l părăsească pe celălalt. Dar niciunul nu a făcut-o.

O mare parte din recunoștința pe care o simt astăzi față de regretatul meu tată și față de mama mea în vârstă sunt sacrificiile făcute de fiecare pentru a oferi surorii mele și mie un cămin stabil pentru copilărie. Sunt sigur că nu voi cunoaște niciodată întreaga poveste a acestor sacrificii – acelei generații nu îi place să vorbească despre astfel de lucruri – dar sunt încrezător că felul de a se sacrifica pe sine al ambilor mei părinți a fost replicat în toată lumea. Aceasta a fost o generație de oameni care, cu toate greșelile lor, au înțeles că există lucruri mai importante în această lume decât fericirea personală.

Cineva ca Honor Jones și ceea ce a făcut ea ar fi fost de neconceput pentru acea generație, sau cel puțin pentru cei în jurul cărora am crescut eu în sudul rural, în anii 1970 și 1980. Pun pariu, totuși, că mulți dintre nepoții lor văd lumea și obligațiile lor față de ea așa cum le vede Honor Jones. Nu este vorba doar de americani; luați în considerare mărturia prietenei mele maghiare despre generația ei. În timp ce scriu asta, mă gândesc la o conversație zguduitoare pe care am avut-o în 2013 cu profesori de la un colegiu evanghelic conservator pe care îl vizitam. I-am întrebat care era cea mai mare preocupare a lor față de studenții lor. Unul a spus: „Că nu vor putea să formeze familii stabile”. Acest lucru m-a nedumerit, pentru că aceasta era o școală evanghelică conservatoare.

L-am întrebat pe profesor de ce se temea că nu vor putea să formeze familii stabile. El a spus: „Pentru că majoritatea dintre ei nu au văzut niciodată una”. Ceilalți profesori din jurul mesei au dat din cap în semn de acord.

Ce povară grea am pus asupra copiilor noștri! Ne dorim ca ei să se ridice în lume, să se căsătorească, să aibă familii proprii și să obțină fericire, dar le refuzăm, în schimb, ajutorul de care au nevoie pentru a face acest lucru. Dante, în Paradisul – Cântul V, explică importanța respectării jurămintelor. El ne spune (prin vocea Beatricei) că, alături de existența însăși, liberul arbitru este cel mai mare dar pe care ni-l dă Dumnezeu. Când sacrificăm în mod liber această libertate, punându-ne pe noi înșine în slujba unei alte persoane sau cauze prin jurămintele noastre, nu este puțin lucru. Dezordinea lumii, indică Dante, vine în mare parte din refuzul oamenilor de a trăi după jurămintele făcute liber.

Și eu sunt vinovat. Am făcut un jurământ să trăiesc ca un catolic, dar am încălcat acel jurământ când am părăsit Biserica Catolică (Rod Dreher este convertit la Biserica Ortodoxă – n.n.). Relația aceea promisă se dizolvase înainte ca eu să aleg să părăsesc catolicismul. Finalmente, jurământul nu mai era un zid de fortăreață care proteja ceva prețios, ci o cușcă goală. Nu regret că am încălcat acel jurământ, pentru că a devenit lipsit de sens din cauza evenimentelor care aveau de-a face cu propria mea slăbiciune și slăbiciunea Bisericii și, în plus, cu cât m-am străduit mai mult să țin acel jurământ prin forța voinței, cu atât mai departe m-a alungat de la Iisus Hristos.

Dar desființarea acelui jurământ a fost totuși un lucru extrem de dureros și așa a trebuit să fie! Pe de altă parte, am suportat foarte multă durere pentru a onora acel jurământ cât de mult am putut, dar în cele din urmă sufletul meu a fost spulberat. Nu eram mândru că am abandonat acel jurământ și m-am întristat de necesitatea lui (pentru că până la urmă eram pe drumul spre a-mi pierde în întregime credința în Hristos). Cu toate acestea, doar eu am fost cel care a suferit de dragul jurământului și am suferit după ce l-am abandonat, în parte pentru că jurămintele sunt necesare pentru soliditatea și ordinea lumii noastre. Sfârșitul relației cu o religie, al căsătoriei sau al oricărei alte relații consacrate prin Dumnezeu, este o ruptură a țesăturii societății noastre și chiar a lumii noastre. Copiii înțeleg asta, chiar dacă adulții își raționalizează comportamentul.

În scrisul meu, am evidențiat conceptul de „modernitate lichidă”, expresia pe care sociologul Zygmunt Bauman o folosește pentru a descrie starea noastră actuală. Este una a absenței unor structuri, instituții sau moduri de viață fixe. În modernitatea lichidă, tot ce este solid se topește în aer – chiar și căsătoriile. Persoana care prosperă în modernitatea lichidă este aceea care nu își asumă angajamente ferme, care își ține mereu opțiunile deschise. Honor Jones este o modernistă lichidă exemplar. Sunt sigur că a primit multe laude pentru eseul ei „curajos”, de la genul de oameni ”educați” din clasă profesională printre care s-a cuibărit. Încerc să privesc eseul lui Jones dintr-un punct de vedere mai empatic, dar nu reușesc. Ea scrie:

Tot ceea ce am experimentat – relațiile, realitatea, înțelegerea mea asupra propriei mele identități și dorințe – a fost filtrat prin el (prin soț) înainte să le pot accesa.

Da! Pentru că el este soțul tău și ați devenit un singur trup! Nicăieri în acel eseu nu ne scrie că soțul ei a maltratat-o ​​sau că, la fel ca Torvald Helmer, și-a făcut soția să se simtă mică. Ea chiar admite că el s-a comportat cu ea așa cum și-a dorit ea când s-au căsătorit… dar ea s-a răzgândit, așa că du-te la naiba, Jack, și dă-i naibii pe copii. Honor are chef să se regăsească pe ea însăși. Dacă inima acelui om este zdrobită, dacă lumile acelor copii sunt spulberate, e păcat. Totul este despre acest nume nepotrivit, Honor (Onoare – n.n.), care avea nevoie de libertatea de a se gândi la artă și patriarhat.

Odată, când aveam vreo 20 de ani, i-am auzit din greșeală pe părinții mei luându-se la o ceartă foarte amară pentru ceva anume. Nu-mi amintesc ce a fost, dar îmi amintesc că am auzit-o pe mama mea, care era copleșită de anxietate cu privire la planurile mele de a merge cu rucsacul prin Europa în acea vară, spunând niște lucruri extrem de crude tatălui meu. A doua zi, când eram singuri în camionetă, i-am spus tatălui meu ce am auzit și i-am spus că, dacă vrea să divorțeze, Ruthie și cu mine eram amândoi la facultate și suntem destul de mari ca să își poată vedea de asta. Nici măcar nu și-a luat ochii de la drum. Tot ce mi-a spus au fost aceste cuvinte: „Am făcut un jurământ”.

Acesta a fost sfârșitul conversației. Nu i-am înțeles punctul de vedere, pentru că eram tânăr și imatur și credeam că fericirea personală este summum bonum de viață. Dar tatăl meu era cel cu adevărat înțelept. Se simțea legat prin onoare de jurământul pe care îl făcuse și, desigur, înțelegea, într-un mod în care eu nu puteam la acea vârstă (mai ales venind dintr-o familie în care părinții noștri se certau rar în fața noastră), că în cupluri au loc uneori lupte grozave și asta este face parte din căsătorie. Dacă părinții mei ar fi divorțat atunci, sau chiar mai târziu în viața lor împreună, i-aș fi iertat, mai ales pe măsură ce creșteam și ajunsesem să-i văd ca pe oameni adevărați, cu virtuți amestecate cu defecte. Cearta pe care am auzit-o în acea vară a lui 1987 nu a fost, fără îndoială, cea mai rea ceartă din viața lor, nici ultima, dar a fost prima dată când vedeam asta de la părinții mei, acesta fiind motivul pentru care am fost atât de profund șocat. (A fost o adevărată binecuvântare pentru noi, copiii, că nu s-au certat în fața noastră.)

Vă rog să nu vă-nchipuiți că aș vrea să spun că părinții mei au avut o căsnicie nefericită! Cred că au avut o căsnicie normală și că fiul lor imatur de 20 de ani, care fusese învățat de cultura pop post-1960 că maximizarea fericirii personale este cel mai mare bine, a fost cel anormal, istoricește vorbind.

Nu m-aș fi putut convinge de asta, totuși, până nu am trăit eu însumi căsătoria și faptul de fi părinte și am ajuns să înțeleg prin experiență directă cât de importantă este stabilitatea pentru copii și cât de complicat este conceptul de fericire. Este cu siguranță posibil ca unul sau ambii părinți ai mei să fi găsit o ceva mai multă fericire personală dacă ar fi divorțat – dar este, de asemenea, posibil ca năzuința lor pentru fericirea personală cu prețul încălcării jurămintelor lor de căsătorie să se fi încheiat cu o întristare și mai mare, nu numai pentru ei, ci și pentru sora mea și pentru mine și pentru familiile noastre. Nu vom ști niciodată ce sacrificii au făcut atât mama, cât și tatăl meu pentru a-și menține împreună căsnicia în vremurile grele.

Ceea ce știu este că dorința lor reciprocă de a face acele sacrificii mi-a oferit mie și surorii mele o bază pentru viață și o viață mai bună decât am fi avut-o dacă oricare din ei ar fi pus capăt căsătoriei. Copiii mei sunt aproape toți mari acum, dar știu fără nicio umbră de îndoială că, dacă le-aș fi părăsit mama, o umbră mare și întunecată ar fi acoperit orice încercare a mea de a-mi găsi fericirea personală, pentru că nu aș fi putut să curăț pata de durere pe care aș fi provocat-o acelor copii.

Și așa trebuie să fie. Încă o dată: nu vorbesc despre cazurile de abuz, infidelitate sau criminalitate. Vorbesc despre ceea ce a făcut Honor Jones și despre variațiunile la aceasta. În ultimii douăzeci de ani, am cunoscut doi bărbați diferiți care și-au părăsit familiile pentru că și-au găsit fericirea în brațele unei alte femei. Poate că Dumnezeu îi iartă, dar eu nu pot. Asemenea bărbați nu pot sta în compania unor oameni onorabili.

Îmi este greu să cred că o lume în care o femeie simte că distrugerea căsniciei și structurii familiei sale de dragul ”descoperirii sinelui” merită, este una bună sau durabilă. Din nou, gândiți-vă doar cum ce-ați fi zis dacă acest eseu ar fi fost scris de un bărbat, care își justifică părăsirea soției și scufundarea copiilor în divorț nu pentru că soția lui ar fi fost adulteră, crudă sau orice lucru rău, ci pur și simplu pentru că se simțea plictisit și înăbușit din cauza căsătoriei. Iată câteva fructe ale culturii narcisismului, dintre care Honor Jones este un exemplar:

(traducere tweet:
„Micile plutoane” ale lui Burke nu mai reprezintă o majoritate printre americani.
Astăzi, majoritatea adulților americani nu sunt:
✔️ Căsătoriți stabil
✔️Angajați în viața cetățenească 
✔️Persoane care merg regulat la biserică (vezi mai jos)
Actualizați-vă viziunea asupra lumii în consecință.)

 

Noi, în America, facem datorii pe care le cerem apoi copiilor noștri și copiilor lor să le plătească, ca să putem trăi noi așa cum ne place. Despre avort, Sfânta Tereza de Calcutta a spus odată:

„Este un lucru de nimic să decizi că un copil trebuie să moară pentru a putea trăi tu așa cum îți dorești.”

În acest sens, este un lucru de nimic că o căsătorie și o familie trebuie să moară, pentru a putea trăi tu așa cum îți dorești. Nu pentru a te salva dintr-o situație abuzivă sau pentru a rupe legăturile cu un soț adulter sau orice alt lucru grav care ar face din divorț o tragedie necesară. Nu, ci doar ca să poți continua să te gândești la artă și sex și politică și patriarhat și orice ar aduce ”Cealaltă Viață”.

Nu am învăţat nimic din anii ’60 şi ’70. Știți asta, nu?

Traducere de la https://www.theamericanconservative.com/dreher/lucille-of-the-libs-marriage-honor-jones-divorce/

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s