Când un sfert din clasă se crede trans

Un sfert dintre fetele din clasa fiicei mele se identifică drept transgender (autoarea este americană şi se referă la o şcoală americană – n. n.). Șapte din 28. Când am spus recent asta pe Twitter, am fost atacată dur că aş fi o TERF (TERF – o feministă care exclude drepturile „femeilor transgender” din categoria drepturilor femeilor – n. n.), care inventează povești ridicole doar pentru a face rău persoanelor trans.

Deși s-ar putea să fiu o TERF, nu am inventat ceea ce am spus mai sus. Un sfert dintre fetele din clasa copilului meu se identifică drept băieți. Una dintre ele a avut patru nume anul acesta, toate din seriale animate. Tot văd oameni spunând, atât pe Twitter, cât și în mass-media populară, că populația trans este doar o mică minoritate, mai puțin de 0,1% din populație.

Dacă este adevărat, atunci ce se întâmplă la școala copilului meu? Ce a făcut ca numărul de fete trans-identificate să crească într-un singur an, într-o clasă, de la un constant zero înainte de pandemie, la 25% acum? Iată teoria mea – și știu că aceasta va fi o poveste familiară pentru mulți părinți.

Prima problemă este ceea ce îi învață școala pe copii. Identitatea trans a fiicei mele a debutat atunci când școala a predat un modul despre „identitate”, în timpul căruia s-a spus unor copii de 11 ani că, dacă te simți inconfortabil în corpul tău, înseamnă că ești transgender.

Fiica mea tocmai avusese prima menstruație cu două luni înainte de acest curs. Desigur, se simțea inconfortabil în corpul ei. S-a dus acasă, a căutat „transgender” pe Tiktok și asta a fost tot. Acum era trans.

A doua problemă este legată de prima și are de-a face cu celebrarea non-stop de către școală a identităților LGBTQI+. Până acum eram mândră că copiii mei urmează o școală progresistă care este anti-rasistă, incluzivă și care crede în justiția socială. Am ales școala pentru aceste calități. Dar în ultimii doi-trei ani, acest lucru a însemnat un flux necruțător de steaguri de identitate și curcubee. „Eroii” transgender precum Jazz Jennings sunt incluși în orice parte a programei care ar putea avea cea mai vagă legătură cu subiectul.

Aceasta este o școală pentru copii cu vârste cuprinse între 9 și 13 ani. Nu sunt o puritană, dar nici nu cred că o paradă constantă a politicii sexuale este potrivită pentru copii atât de mici.

A treia problemă se referă la modul în care școala abordează „anunţul schimbării de gen” făcut de copii. Politica lor oficială pare să fie aceea de a merge pe mâna a orice spun copiii, fără a informa părinții. Dacă un copil spune că are un nume și „pronume” noi (copiii „trans” îşi pot alege un nume sau pronume care să corespundă noii „identităţi de gen” – n. n.), școala merge doar pe mâna lui – și creează scenariul în care un copil deja stresat ajunge să parcurgă patru nume în șase luni.

(Spun că „pare a fi” politica, pentru că această politică nu este nicăieri scrisă şi nici oficială. Numele și pronumele copilului meu au fost schimbate de școală fără știrea mea. Nu am primit nici măcar un telefon, în condițiile în care suntem la această școală de ani de zile, îi cunoaștem bine pe profesori și am fost membri activi ai comunității școlare.)

Nimic din toate acestea nu ar conta dacă ar fi vorba doar despre steaguri și identități amuzante. Dar nu este. Pentru fiica mea, schimbarea numelui și a pronumelui (cu care am fost, prostește, de acord, la sfatul unui terapeut) a fost un punct de cotitură în depresie și autovătămare. A făcut-o nefericită.

Când am vorbit cu cei de la școală despre răul pe care l-au făcut, nu le-a păsat. Mi-au spus că ei celebrează toate identitățile, că se mândresc că sunt incluzivi. Ei nu pot vedea problema transgender ca fiind altceva decât steaguri distractive și incluziune și respect. Ei nu văd partea întunecată cu care avem de a face noi, părinții: de a încerca să ne protejăm copiii de medicamentele hormonale blocante de pubertate care le distrug oasele; de a-i păzi de la a lua hormoni de sex opus când sunt prea tineri pentru a fi făcut sex; de a-i preveni de a face o intervenție chirurgicală radicală asupra corpurilor lor în curs de dezvoltare.

În unele zile pare că ne luptăm cu un tsunami. Vorbesc regulat cu părinții celorlalte fete. Fiecare a avut un răspuns diferit: unii au început să le cumpere medicamentele, alții sunt împotriva; unii au cumpărat lianți (benzi pentru oprirea creșterii sânilor la fete – n. n.), alții nu; unii au mers cu schimbările de nume, alții rezistă.

Singurul lucru pe care toți părinții îl împărtășesc este un sentiment de nedumerire. Ce naiba se întâmplă aici? De ce un sfert dintre fetele din clasă se identifică drept trans?


„Bănuiesc că în anii 90, mulți dintre noi eram în grupuri de prietene anorexice”, a spus o mamă. Cred că asemănările sunt izbitoare, dar există o diferență majoră: în anii 90, niciun profesionist medical nu ar fi încuraja aceste grupuri de fete în percepțiile lor distorsionate asupra corpului lor și în auto-vătămare. Nicio școală nu a celebrat anorexia. Dar de data aceasta, medicii și școlile le ajută pe anorexice să-şi facă dietă.

Traducere de la https://pitt.substack.com/p/headline-when-a-quarter-of-the-class

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s