În Grădina Maicii. Reflecții de la Muntele Athos

de Paul Kingsnorth

Cel care stă singur și tăcut scapă de trei războaie: cel al auzului, cel al vorbirii deșarte, cel al văzului; însă mai este un lucru cu care va avea de luptat: acest lucru este însăși inima sa” – Sfântul Antonie cel Mare.

Există un deget subțire de pământ care iese din Macedonia, în nord-estul Greciei, în Marea Egee. Are aproximativ cincizeci de mile lungime și este acoperit de pădure seculară. La vârful sudic se află un munte grozav, de peste 2000 de metri înălțime. În lunile de vară muntele este foarte cald, iarna este încărcat de zăpadă. Nu există orașe aici. Nimeni nu înoată pe plajele aurii. Nimeni nu poartă pantaloni scurți în căldura verii. Sunt drumuri, dar nu multe. Sunt mașini, dar nu multe. Și nu există femei deloc, cu o singură excepție.

Agion Oros – Sfântul Munte – este cunoscut și sub numele de Grădina Panaghiei: Fecioara Maria. Ea este peste tot aici: văzută și nevăzută, în păduri și pe pereți, lucrând prin icoanele care fac minuni, trecând prin peșteri și chilii noaptea, făcând să se legene ramuri de măslini în adierea nevăzută. Se întâmplă lucruri neobișnuite. Ele nu sunt atât de ciudate, într-adevăr, odată ce ajungi să înțelegi.

Acesta este Muntele Athos, inima spirituală a Bisericii Ortodoxe Răsăritene și, aș spune, a întregii credințe creștine. Nu există nimeni pe această peninsulă în afară de călugări sau cei care lucrează pentru ei ori îi vizitează, iar acest lucru este așa de peste o mie de ani. Douăzeci și una de mănăstiri, împreună cu nenumărate schituri (mănăstiri mai mici), chilii, case și peșteri găzduiesc aproximativ 1.500 de călugări, deși probabil numărul exact nu poate fi calculat. De peste un mileniu, Sfânta Liturghie se cântă aici zilnic, de sute de ori în sute de biserici, de la cele aurii sau cavernoase la cele mici și sărace.

Monahismul nu trebuie să fie o fugă negativă din lume, ci un zbor al iubirii divine și al închinării divine” – Sfântul Porfirie

Mereu am fost atras de călugări și de pustnici – în special de pustnici – cu mult înainte de a mă trezi devenit creștin. Am scris odată un roman despre un pustnic, dar asta nu mi-a săturat curiozitatea – dacă despre curiozitate o fi vorba. Probabil că nu curiozitate este. Există ceva aici ce trebuie să îmi lămuresc, poate, sau să văd.

Am fost la Athos în august: excursia mea de cinci zile acolo a fost un cadou de la cineva pe care îl iubesc, pentru aniversarea mea de cincizeci de ani. Am încercat să nu am așteptări. Veți auzi adesea Athos – „Tibetul creștin” – descris în termeni romantici și anacronici. „Medieval” este un cuvânt des folosit – și este de înțeles: mănăstirile de aici sunt uimitor de vechi și bine conservate, iar pe alocuri modernitatea abia a pătruns. Nu cu mult timp în urmă călătoria se făcea pe jos sau cu măgarul și nu existau telefoane nicăieri în peninsulă.

Dar acesta este secolul 21, iar Mașina este necruțătoare. Rețeaua electrică a ajuns acum și aici.

Sateliții traversează pe deaupra noastră în fiecare noapte. Lumea este tot mai aproape. În Athos s-au asfaltat acum drumuri, din ce în ce mai multe, și sunt mașini și computere. Nu este neobișnuit să văd călugări cu smartphone-uri în buzunare și nu pot nega sentimentul de cădere care m-a cuprins când am văzut asta pentru prima dată. Chiar și aici… Poți veni aici pentru a „fugi din lume” – instrucțiunile Sfântului Antonie pentru adepții săi din deșertul egiptean în secolul al IV-lea – și să aduci lumea cu tine prin ecranul din buzunar. Confort, comoditate, ușurință – sunt, de departe, amenințări mai mari pentru sufletele noastre decât sărăcia sau persecuția.

Așa arată ce se vede la suprafață. Mi-a luat câteva zile să mă conectez cu adevărul evident că ceea ce contează în Athos se întâmplă la un alt nivel. Bineînțeles că da. Acesta este și motivul pentru a merge acolo. Acesta este motivul pentru care monahismul creștin a supraviețuit de peste 1500 de ani și motivul pentru care monahismul există și în alte tradiții. Acești oameni fac ceva care este necesar. Când va înceta să se mai facă acest lucru, vom avea toți și mai multe probleme.

Dacă va cădea Athosul, vom cădea cu toții.

Dar ce se întâmplă aici?

„Stai în chilia ta. Chilia ta te va învăța totul.” – Avva Moise

Profesorul Georgios Mantzaridis, un teolog grec, sugerează că lucrarea unui călugăr sau a unei călugărițe este o lucrare de vindecare: mai întâi a sufletului, apoi a lumii în general:

Pentru ca monahul să realizeze această vindecare, el se desparte de lume și se concentrează asupra lui însuși. Această acțiune pare egoistă și dezbinătoare în ceea ce privește relația sa cu lumea. Totuși, dragostea de sine, egoismul bun, îi dictează călugărului să facă această mișcare de contracție și de separare, dacă vrea să-și găsească unitatea interioară. Când, însă, își găsește unitatea interioară, își reafirmă unitatea cu întreaga umanitate. Urmează apoi cealaltă mișcare: mișcarea de expansiune și cucerirea întregii lumi, mișcarea către adevărata universalitate.

Sfântul Paisie Athonitul, un rezident recent al Sfântului Munte, a spus-o puțin mai simplu. Călugării ar trebui să poată pune lucrurile în termeni mai simpli decât academicienii:

„Monahul fuge departe de lume nu pentru că o urăşte, ci pentru că o iubeşte şi astfel este mai capabil să o ajute prin rugăciunea sa, în lucruri pe care nu le pot face oamenii, ci numai Dumnezeu.”

Aici a trăit Paisie până la moartea sa în 1994:

„Omul care are smerenie este acoperit de harul lui Dumnezeu. Omul mândru este ca o cârmă ruptă, care duce strâmb, sau ca un ferăstrău ascuțit doar pe o parte” – Sfântul Paisie

Chilia lui Paisie se află la o scurtă plimbare prin pădure de la una dintre mănăstirile în care am stat. Este formată dintr-un dormitor mic și o capelă mică, cu un hol și mai mic (dedesubt) între ele. Capela conține doar o mână de icoane mici, răzuite – fără aur și nici poleite, doar bucăți de hârtie, pe care Bătrânul desenase imagini cu sfinți și cu Hristos, pe baza unei viziuni pe care a avut-o cândva. În locuri ca acesta bănuiesc că se află adevărata inimă a Sfântului Munte.

„Ceea ce văd în jurul meu m-ar duce la nebunie dacă nu aș ști că, orice s-ar întâmpla, Dumnezeu va avea ultimul cuvânt” – Sfântul Paisie

Dar există se simte putere și în marile mănăstiri. Poate că este un alt tip de putere: însă după câteva zile nu te mai poți înșela. Acesta este Vatoped, unde am stat trei zile:

„Sufletul are mari adâncimi și numai Dumnezeu le cunoaște” – Sfântul Porfirie

Noul rege al Marii Britanii a fost pe aici de mai multe ori, se pare: legăturile sale cu ortodoxia fac obiectul a tot felul de zvonuri. Vatoped, ca multe mănăstiri mari și vechi de aici, pare mai mult un oraș decât o mănăstire. La fel ca toate mănăstirile, este puternic fortificată: o amintire a vremurilor în care pirații mediteraneeni încercau în mod regulat să jefuiască chiliile. Acest lucru poate fi din nou de folos cândva.

„Călugării sunt atleții rugăciunii. Ei intră pe teritoriul diavolului prin harul lui Hristos și îl distrug. Ei anulează toate planurile diavolului.” – Sihastru anonim, Muntele Athos

Mi s-au întâmplat lucruri ciudate în Vatopedi. Acest lucru este ceva comun: nu doar aici, ci peste tot în Munte. Ai putea simți că vei întâlni pe cineva și că întâlnirea va fi semnificativă. Apoi se întâmplă. S-ar putea să ai nevoie de ceva. Și acel lucru va avea loc. S-ar putea să te întrebi despre ceva. Cumva, ceva se va manifesta într-o formă care vă va răspunde interogării. Străinii par să se ajute unul pe altul din întâmplare: sau, mai probabil, prin simplul har divin.

Acest lucru mi s-a întâmplat frecvent în ultimele două zile acolo. Odată, un călugăr m-a invitat într-un tur al atelierului de confecţionare a icoanelor. Icoanele bizantine de la Vatoped sunt unele dintre cele mai bune din lume. Îmi promisese un turneu, dar în schimb ne-am trezit vorbind despre scris și despre rolul lui în aducerea – sau, mai bine zis, în întoarcerea – credinței ortodoxe în deșerturile uscate spiritual ale Occidentului. Întrebările care îmi frământau mintea de luni de zile au apărut clar. Călugărul a vorbit cu mine poate o oră. Apoi a spus: „Nu știu de ce am spus toate astea, nu am intenționat. Tocmai mi-au venit pe limbă.”

Frescă medievală pe peretele exterior al bisericii, Vatoped. Nu sunt sigur despre ce este vorba în scenă, dar cu siguranță nu e ceva roz.

Când oamenii abordează creștinismul din afară, așa cum am făcut-o nu cu mult timp în urmă, una dintre pietrele de poticnire este adesea noțiunea de miracole. Suntem oameni raționali, logici. Ne plac „dovezile”. Nu ne plac poveștile despre cadavrele care revin la viață sau câteva coșuri cu pești care hrănesc mii de oameni. Acest lucru pare destul de just și, totuși, am constatat că e o abordare greșită. Lucruri deosebite se întâmplă în multe locuri, tot timpul. Ceea ce contează este miezul problemei, care în credința ortodoxă este sarcina de a-ți ridica crucea și de a-L urma pe Hristos. Când te pui de acord cu asta, s-ar putea să descoperi – așa cum am făcut și eu, oarecum spre propria-mi uimire – că alte lucruri încep să se așeze de la sine în liniște. Elementele dificile nu mai par atât de dificile. Nu „crezi” acum: tu, într-un fel, experimentezi. Participi la un mare, străvechi și permanent mister.

În Vatoped există două icoane ale Panaghiei despre care se spune că fac minuni. Una dintre ele, cunoscută sub numele de Paramythia, are în spate o poveste minunată: o puteți citi aici.

„Panaghia nu vrea lumânări mari. Ea vrea mâncare dată săracilor.” – Sfântul Gheorghe Karslidis

Paramythia este ceva uriaș și atârnă pe peretele unui coridor îngust, întunecat, foarte vechi din atriumul marii biserici din Vatoped. Biserica în sine te uimește: este imposibil să descrii cu adevărat marea peșteră, pictată și poleită și atârnată prin tămâia secolelor. M-am trezit la Vatopedi, din întâmplare, așa cum se petrec lucrurile, în ajunul uneia dintre marile sărbători ale calendarului ortodox, Adormirea, care comemorează moartea Fecioarei Maria. Slujba de Adormire a început la ora 22 și a continuat până în jurul orei 3 dimineața. Am petrecut o noapte lungă, de vis, în acea biserică, cântările bizantine răsunând din pereți, candelabrele legănându-se, slujba în limba greacă lungă trecând complet pe lângă mine și totuși prinzându-mă și în inimă și în măruntaie.

O parte din acel răstimp am stat în biserică, dar în mare parte m-am trezit stând în fața icoanei Paramitiei, doar privind și rugându-mă. Nu s-a întâmplat nimic miraculos. Apoi m-am întors din nou acasă și mi-am dat seama că, de fapt, se întâmplase. Ce-a fost asta? Nu știu exact și, dacă încerc să o notez, va fugi de mine. Dar mi-am schimbat puțin forma. Uneori ai noroc așa. Îți schimbi forma și poți simți cum se întâmplă. Simți o schimbare – mică, aproape imperceptibilă, dar ceva din care nu există întoarcere. Înainte să îți dai seama, ești altcineva.

Ei bine, tu ai cerut-o.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s