Nici un leac pentru singurătate

de Andrew Ross

Nu e ceva neobișnuit în domeniul meu de activitate, ca medic de urgență, să mă ocup de așa-numiții pacienți fideli (cazurile în care pacienții fac vizite repetate la spital, deoarece sunt bolnavi cronic, caută asistență medicală și nu au acces la alte tipuri de îngrijire – n.n.). Fidelii, cunoscuți și ca „utilizatori cu frecvență ridicată” de către administrația spitalului, sunt pacienți care sunt bine cunoscuți de toată lumea din secția de urgență. Unii vor apărea de mai multe ori pe săptămână cu plângeri previzibile – dureri în piept, dureri de spate, anxietate, intoxicație cu alcool, depresie, idei suicidare. Unii au o problemă de abuz de substanțe; unii sunt fără adăpost; mulți suferă de schizofrenie sau alte forme de gândire psihotică sau dezorganizată. Dar există un lucru anume care îi leagă pe aceștia: sunt singuri.

Acest lucru are – în mod intuitiv – sens. În sala de urgență au un loc cald și sigur. Există adesea o cină disponibilă. Aici, o poveste poate fi spusă, dacă nu medicului, atunci măcar asistentei când i se pune un IV (terapia intravenoasă – abreviată ca terapie IV – este o tehnică medicală prin care se administrează fluide, medicamente și substanțe nutritive direct în vena unei persoane – n.n.) sau unui brancardier, în timp ce îl duce pe ”fidel” la radiologie. Adesea, noi, personalul secției de urgență, suntem singurii prieteni ai acestor pacienți, atât de pierduți se simt ei în lume. Nimeni din afara ușilor sălii de așteptare nu știe cine este domnul J, fără adăpost, dar fiecare dintre noi, cei de la urgență, știm. L-am întâlnit pentru a 137-a oară doar anul acesta. Îi cunoaștem toate trăsăturile, medicamentele sale preferate, cererile sale idiosincratice, obiceiurile sale de televiziune. Sufletul lui este unic, dar, vai, izolarea lui socială este cotidiană.

Nu doar pacienții fideli suferă de această ciumă. Suntem afectați de o epidemie de singurătate, deși suntem, prin natura noastră, ființe sociale. Oamenii vor să se simtă înrădăcinați în comunitatea lor și conectați cu cei din jurul lor și, totuși, în interconectata noastră lume modernă, găsim fragmentare și descurajare oriunde ne aruncăm ochii. De unde provine această desfacere culturală a legăturilor? Din tehnologie, fără îndoială, dar nu numai.

Dependența de mașini poate fi observată cu ușurință în orice secție de urgență, deoarece părinții se uită în telefoanele lor, în timp ce copiii lor mici, cu greu capabili să vorbească, își folosesc cu experiență tabletele. Între timp, adolescenții sunt aduși pentru tulburări „comportamentale” după ce au distrus casa când le-a fost confiscat telefonul. Telefonul pacientului este pornit în timp ce le luăm istoricul, efectuăm examene fizice, punem suturi și livrăm rezultatele testelor. Textele fără sens au fost chiar descrise ca un simptom al accidentului vascular cerebral („distextie”). Cu toate acestea, dacă telefonul omniprezent este atât un simptom, cât și o cauză a neliniștii noastre, există și alte semne și mai îngrijorătoare văzute zilnic în sala de urgență.

Decesele din disperare (alcoolism, abuz de droguri, sinucidere) au crescut de ani de zile și au precedat cu mult devastările provocate de Covid-19 și răspunsul nostru la acesta. Rar se întâmplă să trec prin oricare dintre turele mele de noapte fără să văd o supradoză de fentanil – fatală sau nu. Cu câțiva ani în urmă, am avut sarcina teribilă de a informa niște părinți că fiul lor a murit din cauza unei supradoze, doar ca pentru a mă informa că sora lui murise la fel cu un an înainte.

În pediatrie, secțiile de urgență sunt pline de copii care așteaptă internarea pentru urgențe psihiatrice acute într-un grad pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată în urmă cu 10 ani. Într-adevăr, fie că este vorba despre „îngrijorați” sau despre cei cu adevărat descurajați, secțiie noastre de urgență sunt acum ultimul refugiu pentru victimele unora dintre cele mai mari flageluri ale modernității – singurătatea și oboseala care decurg din relațiile inadecvate virtuale și din realul fentanil.

Cu câteva luni în urmă, l-am văzut pe domnul L în departamentul de urgențe. Era un ”fidel” binecunoscut, de obicei apărând cu dureri cronice în piept. Suferea de o boală coronariană severă, pentru care nu mai existau alte intervenții semnificative posibile și, în consecință, îl chinuia o anxietate paralizantă. Ultima mea interacțiune cu el s-a întâmplat să fie într-o noapte liniștită. Era destul de târziu, poate 3 sau 4 dimineața, când a intrat, așa că am avut mai mult timp la dispoziție decât am de obicei. Arăta ca întotdeauna la sosire –teribil de neliniștit și strângându-și pieptul. În acea noapte însă, am tras perdeaua și mi-am luat mai mult timp pentru el. M-am așezat lângă el și mi-am pus mâna pe a lui și l-am întrebat cu ce s-a ocupat în viața lui înainte să se îmbolnăvească atât de tare. Se pare că era un vânzător ambulant. A vândut mobilă în tot sudul. Se pricepea foarte bine să recunoască măiestria și obișnuia să lucreze el însuși la un strung. Soția lui murise, iar copiii lui nu-i vorbeau. Din toate punctele de vedere, era singur pe lume – în derivă la sfârșitul vieții, fără niciun alt loc unde să meargă decât la secția de urgență. Aici, cel puțin, oamenii vorbeau cu el, îl mângâiau și au încercat să-l ajute. Aici avea demnitate.

În timp ce vorbeam, el s-a relaxat vizibil și a zâmbit. Avea niște ochi albaștri expresivi și un zâmbet fermecător, pe care cumva nu reușisem să-l remarc în vizitele anterioare. Poate, mi-am dat seama, nu-l văzusem niciodată zâmbind. Am avut o discuție bună, dar și una dificilă. Am discutat despre încercarea lui de a urmări evoluția bolii cu cardiologul său și, de asemenea, cu psihiatrul. Am adus în discuție posibilitatea unei consultații la hospice. El a clătinat în liniște din cap. Aceasta nu era o discuție pentru care să fie pregătit. Până la urmă, i-am oferit medicamente pentru anxietatea lui. El a refuzat. Mi-a spus că se simte mai bine și că este gata să fie externat. A murit la scurt timp după aceea, așa că nu l-am mai văzut niciodată, dar mă bucur că am avut ocazia să mă așez și să vorbesc cu el înainte de a muri.

Chiar și fidelii ne părăsesc în cele din urmă, și nu mai sunt văzuți niciodată.

Traducere după https://compactmag.com/article/no-cure-for-loneliness


Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s