A trimite copiii la studii în străinătate – căpătuire pe viață sau modă cu pagube colaterale?

De niște ani, trimiterea copiilor la studii în străinătate a devenit un adevărat trend. Vorbim de o modă care pare să capete proporția și aceentele unei adevărate psihoze în lumea românească, mai degrabă decât de o decizie pragmatică și de o oportunitate reală. Atât copiii, cât și părinții par să urmeze acest trend de parcă ar fi sub efectul hipnotic al unui miraj.

Urmărind acest fenomen, am început să îmi pun niște întrebări. Înainte de asta, țin să menționez că nu am nimic cu situațiile în care este vorba despre oportunități unice pentru copii cu adevărat excepționali și de studii la universități reputate precum M.I.T., Sorbona sau Cambridge.

Mergând la aceste universități copiii respectivi pot avea acces la o bază de cercetare, la metode de lucru și la îndrumători cu care nu s-ar putea întâlni decât în acele contexte. Așadar, în astfel de cazuri vorbim de ocazii cu adevărat valoroase, care nu trebuiesc ratate.

Care este natura acestei mode?

Nu despre astfel de oportunități este vorba aici. Ca să ilustrez mai clar, să pornim de la câteva exemple la nivel empiric. Fata unei verișoare a făcut studii în Olanda în design vestimentar și apoi un master în Marea Britanie – la facultăți de mâna a doua și a treia, cu cheltuieli de mii de euro pe lună. Doar pentru ca la final, după absolvirea masteratului, să se stabilească în Olanda. A reușit ea oare să obțină un loc de muncă în domeniul designului vestimentar? Nicidecum – tot ceea ce a reușit să obțină a fost un job de vânzătoare la Zara. Ca urmare, părinții au fost nevoiți să-i trimită în continuare câte 1000 de euro pe lună doar ca să o poată ține în Olanda.

Această poveste am auzit-o repetată cu diferite variațiuni și în cercul mai extins al diverselor mele cunoștințe sau al colegilor de serviciu. Am început, așadar, să mă întreb care este natura acestei mode care, cum arătam la început, pare a căpăta amploarea și accentele unei adevărate psihoze.

Există probabil și un spirit de turmă și o contagiune socială între părinți, pentru care o facultate din Vest echivalează cu o validare intelectuală atât a copilului, cât și a lor ca părinți. Poate că, într-o anumită măsură, fenomenul este similar cu cel al părinților care își trimiteau copiii în în anii 1990 la facultăți particulare pentru a-și cumpăra diplome (între timp, statutul unora din aceste facultăți a mai evoluat), chiar dacă mulți nu aveau nici o înclinație pentru studii superioare.

Copiii căpătuiți pe viață?

Mai există, probabil, și o inoculare atât de specifică poporului nostru, care are o plăcere în a se autodenigra. Și de aici obiceiul de a îți imagina că adevărata realitate este doar în afară și că, dacă ți-ai trimis copilul la studii în Vest, „l-ai rezolvat pe viață” și, cu asta, ți-ai îndeplinit misiunea de părinte.

Repet, nu vorbim aici de copii excepționali care prind câte o bursă la M.I.T. sau la Sorbona – ocazii care ar fi cu adevărat păcat să fie ratate. Când este vorba însă de facultăți de rangul doi sau trei, în țări precum Belgia, Germania sau Franța, sau de specialități precum fotografie sau studii feministe, pur și simplu nu numai că nu există vreun rost, ci doar o cheltuială mare; dar apar și pagube chiar mai mari. Și nu mă refer doar la acele situații despre care am amintit, sau de tineri care nu și-au mai terminat studiile; ci chiar de cazuri mai dramatice, cu astfel de tineri care, după o investiție considerabilă, atât financiară, cât și de efort, din partea părinților, au rămas drogați și pierde-vară în Amsterdam.

La urma urmei, uneori ar trebui să fim mai atenți dacă nu cumva ”topurile” facultăților din lume sunt menite să întrețină o adevărată afacere cu diplome, tocmai pentru naivii din țări din lumea a doua (și nu numai), care își închipuie că vor căpăta statut și validare și sunt dispuși să verse zeci de mii de euro anual pentru asta. Poate voi dezvolta cândva subiectul.

Trimiterea copiilor la strudii în străinătate – căpătuire pe viață sau modă cu pagube colaterale?

Arătam, în prima parte a articolului, că trimiterea copiilor la studii în străinătate a devenit în România un adevărat trend. Vorbim de o modă care pare să capete proporția și accentele unei adevărate psihoze în lumea românească, mai degrabă decât de o decizie pragmatică și de o oportunitate reală. Care să fie mecanismele fenomenului, care sunt efectele colaterale și ce alternative există?

Scopul nespus și adesea neconștientizat al oricărui părinte este acela de a își vedea copilul împlinit. Doar că mulți părinți nu înțeleg foarte bine ce înseamnă această împlinire, și o leagă de studiile în străinătate și de o mult sperată realizare profesională peste hotare.

Sentimentul de „acasă”

Ce putem spune privind, din nou, datele și faptele empirice ale ultimelor decenii, este că a trimite copiii la studii în străinătate înseamnă, în proporție de cel puțin 70%, a îi face să rămână acolo. Întrucât acolo își vor lega prieteniile, relațiile sociale, și își vor stabili rădăcinile la vârste la care acestea încep să se prindă.

Doar că aceasta nu înseamnă, în mod necesar, o atutentică împlinire. Pentru mine, idealul de împlinire atât pentru copii, cât și pentru părinți, este acela în care copilul își găsește acasă, în țară, un loc de muncă care să îl mulțumească suficient. Pentru cei care își permit să plece în străinătate la studii se găsesc cu siguranță astfel de joburi și în România – rămânând totodată în apropierea părinților, a prietenilor dintotdeauna și a locurilor pe care le cunosc, și având și siguranța omului care se știe acasă, iar nu venetic și dezrădăcinat printre străini, printre oameni care nu îl văd decât ca pe un imigrant.

Nu mă gândesc doar la grija părintelui care se teme că nu ar putea ajunge imediat lângă copilul plecat la 3.000 de kilometri de țară, în caz că se întâmplă ceva – deși este și aceasta de luat în considerare. Nu pot uita, dacă vorbim despre acest aspect, spusele unui prieten recent repatriat din Canada, care care îmi povestea că atunci când și-a anunțat părinții că s-a întors definitiv în România, aceștia au întinerit cu 10 ani. Aviz aici părinților care cred că vor fi fericiți și ei, și copilul plecat departe de casă!

Pentru mine, idealul e cel pe care-l văd la unii prieteni din jur – care au rămas în țară, cu un serviciu suficient de bun, aproape de părinți, de frați și de prieteni – cu care se ajută, ies la o bere, se susțin; mama pe care o chemi să stea un pic cu copilul sau să-l ia de la școală, prietenul pe care-l chemi să te ajute să cari o bibliotecă sau să facă pentru tine un drum cu mașina la nevoie ori să te viziteze și să-ți spună un cuvânt de încurajare când ești la spital, gașca cu care te vezi la diferite ocazii și pe care știi că o poți avea alături la nevoie. Toate astea îți dau un sentiment de siguranță și de bună așezare, ce fac mai mult decât o leafă cu 1000 de euro mai mare printre străini.   

Relele „alor noștri” vs. metehnele „alor lor”  

Cred că avem prea mult tendința să desconsiderăm ceea ce ne oferă țara noastră. Și nu poți să nu te gândești că parcă nepalezilor le pare mai bine aici și văd multe aspecte frumoase ale României. Poate că ar trebui să înceapă să ne pară și nouă, și să începem și noi să devenim mai conștienți de toate părțile bune și oportunitățile care există la noi acasă.

Un prim pas în această direcție cred că ar trebui să fie să încetăm să ne mai uităm doar la clasa politică – de care altfel ne plângem în permanență. Vesticii se plâng și ei la fel de tare de calitatea scăzută a politicienilor de la ei, doar că, în declinul lor, ei cad de mai de sus și poate de aceea li se pare (și ni se pare și nouă) că sunt mai sus. Mai au încă loc de picaj liber, însă nu pentru mult timp.

Deosebirea în cazul românilor noștri plecați la ei este că aceștia nu iau parte la meciurile politice din țările gazdă și sunt astfel feriți cumva de veninul de acolo. Ci, dimpotrivă, sunt atenți tot la certurile și răfuielile de acasă, din țară. Și, trebuie spus, de o vreme încoace, multe din ideile proaste ale politicienilor noștri nu sunt de fapt ale lor, ci sunt de import – de la politicienii țărilor pe care le admirăm.

Suntem, cred, prea atenți la relele pe care politicienii noștri și le aruncă în față și pe care presa le amplifică și le ajustează pentru a face audiență sau pentru a lovi – pe bani – în adversari. Și nu reușim să vedem cum ni s-a îmbunătățit totuși viața – majoritatea avem locuințe, mașini, confort electrocasnic. Sau poate e doar urmarea unei stime de sine colectivă scăzută a românilor, care-i face să nu fie conștienți că și alte neamuri, mai bine văzute, au metehnele lor.

Poate din cauza asta nu vedem și câte lucruri bune se întâmplă în România – vezi aici.

Să dăm ceva înapoi

Cel puțin aceia care am reușit cât de cât în țară am putea încerca să nu ne mai ofensăm patria, ci să căutăm să îi dăm ceva înapoi. Putem face asta rămânând aici și crescându-ne copiii pentru a reuși și ei aici.

România a avut în ultimii ani o creștere economică semnificativă, întrecând țări precum Portugalia. Uitați-vă de jur împrejur și comparați cum arată satele de acum, față de cele de acum 15-20 de ani.

Da, se întâmplă uneori și nenorociri – a se vedea cazul Crevedia, etc. Dar ele se întâmplă peste tot – a se vedea podurile prăbușite din Italia (aici), trenurile ciocnite din Grecia (aici), sau catastrofele pe bandă rulantă – de la omoruri în masă, la catastrofe chimice și feroviare – din Statele Unite (aici, aici, etc). Însă noi părem că le băgăm în seamă și le amplificăm doar pe ale noastre.

Îmi povestea o prietenă din Zalău că, la reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului, cei veniți din America și din Canada erau uimiți de faptul că cei rămași acasă nu o duceau mai rău, ci mai bine decât ei – toți cei rămași aici aveau case, mașini, familii.

O experiență utilă pe drumul de întoarcere

Nu este, desigur, o critică pentru cei plecați – pentru cei care s-au stabilit și s-a stabilizat acolo unde sunt. Însă cei nehotărâți nu ar trebui să se jeneze să revină. Nu este un eșec, ci o experiență – vor putea reveni cu capul sus, căci știu că România merită a doua șansă.

Este valabil și pentru cei care oscilează între a își trimite copiii la studii în străinătate și a îi îndemna să urmeze o facultate aici. O diplomă de master, de exemplu, sau o bursă în străinătate poate fi o experiență utilă, care „dă bine” și în CV. Însă cheltuiala pentru a urma universități de mâna a doua și a treia, la profiluri și programe care nu oferă nici o perspectivă de angajare, nu cred că se justifică în vreun fel. Din acest punct de vedere, pe termen lung, cred că vor ieși mult mai bine la socoteală, și financiar, și pshilogic, și social, cei care vor opta pentru o diplomă la anumite limbi străine, sau la politehnică, sau la medicină, sau la arhitectură, ori la drept în România.  

Faceți, așadar, un lucru bun, mic, acolo la locul dumneavoastră, unde puteți. Și veți avea satisfacția că ați lăsat un semn, ați pus o cărămidă, sau ați oprit o prăbușire.