Cum jurnalismul emoțional al presei mainstream ne lasă pe toți mai ignoranți despre lume.

de Brendan O’Neill

Ce ai simțit când ai văzut acea fotografie cu Mesut Hançer ținând mâna fiicei sale moarte în dărâmături, în Turcia? Nu se poate să n-o fi văzut. A devenit virală. A dat foc Instagramului și TikTokului. A apărut pe primele pagini ale ziarelor de pe tot globul. A fost analizată de Buzzfeed. „O imagine definitorie a tragediei”, a numit-o Buzzfeed. Observați absența cuvântului „acestei” înainte de ”tragedie.” Nu a fost doar imaginea definitorie a catastrofei din Turcia, ci a tragediei în general. A devenit o marfă a groazei. O emblemă a suferinței umane. „Doamne… această imagine este atât de sfâșietoare”, a spus Piers Morgan. Atunci, dacă e atât de sfâșietoare, de ce ai mai distribuit-o?

Continuă lectura „Un cutremur în lumea emoțiilor” →

Paul Cătălin Curcă

Există o diferență între cei vechi și cei noi. Bernard de Chartres spunea că „suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decît ei și mai îndepărtate, nu atît datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că sîntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă“. Bernard a fost, în jurul anului 1120, profesor la celebra Școală episcopală de la Chartres.  Cei vechi știau că sunt alții mai vechi decât ei, niște uriași pe urmele cărora se așezau și astfel puteau vedea mai departe. Relația cu cei din trecut este puțin paradoxală: suntem mai mici decât ei, niște pitici în fața unor uriași dar, în același timp, grație muncii înaintașilor, putem privi mai departe decât ei. Ne situăm înapoia lor dar, datorită lor, suntem mai înaintați decât ei. Mersul înainte, progresul, era posibil pentru că preluai și prețuiai tot ceea ce fusese înaintea ta. Dar lucrurile nu au rămas așa mereu.

Continuă lectura „Vechi și noi” →

de Paul Kingsnorth

În urmă cu cinci ani, într-o vizită în Statele Unite, mi-a fost dat pentru prima oară să simt gustul schimbării fundamentale în înțelegerea realității, care era pe cale să explodeze la scurt timp și în lumea occidentală. Eram într-un mini-turneu de prezentare a cărților mele și, în acest context, am petrecut ceva timp cu un domn interesat de munca mea. Am început să povestim despre una-alta și, la un moment dat, m-a întrebat dacă am copii. I-am spus că am un fiu și o fiică. Apoi, așa cum se întâmplă când faci conversație, i-am pus și eu aceeași întrebare.

Continuă lectura „Războiul împotriva realității” →