Se poate crede în Dumnezeu fără Biserică?

Clișeul care pretinde că „nu e nevoie de Biserică pentru a crede în Dumnezeu” – prin aceasta voindu-se a spune că poți fi creștin în afara Bisericii – nu e decât scuza celui care nu înțelege să depună nici cel mai mic efort în principala sa datorie spirituală: aceea de a-L iubi și slăvi pe Dumnezeu, în felul cum Acesta ne-a dat lege (“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” – Ev. Luca 10 :27).

Simplul fapt că anunțăm și enunțăm (când vrem să ni-L luăm ca aliat) că noi credem că există Dumnezeu și Îi asociem niște calități după mintea noastră – dar că pentru asta “nu avem nevoie să mergem la Biserică” ori să ascultăm învățătura sau “regulile” Bisericii – nu înseamnă că avem credință. Aceasta nu e credință.

„Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.” (Iacov 2, 19), însă credința fără fapte, moartă este (Iacov 2, 14). Și nu e vorba doar despre „fapte bune” privind pe unul sau altul – deși sunt necesare și acestea – ci inclusiv despre cult. Cultul întreține credința, altfel aceasta moare.

În realitate, acest tip de „credință” preferă confortul dat de voia proprie, pentru care imaginează un dumnezeu personal, care să i-o aprobe și să i-o valideze; în fapt, un astfel de om își devine singur sieși dumnezeu, proiectându-și voia interior în chipul dumnezeului pe care-l afirmă și-l prezintă celorlalți, dumnezeu care, evident, nu e Cel al Bisericii.

Un astfel de “credincios” preferă comoditatea de a face totul după capul și cheful său și fără să-și disciplineze voia proprie într-un cult, un ritual sau o ascultare de învățătura reprezentanților unei autorități duhovnicești exterioare (Biserica), dar nu vrea nici să-și admită lipsa de voință și căderea în nesimțire duhovnicească, ci vrea să își valideze spiritual slăbiciunea.

O astfel de „afirmare” a „credinței” e și alibiul celui care vrea să dea în Biserică fără să-și asume statutul de dușman al Domnului, ci vrea să capete mai multă legitimitate, prin asociere, în atacurile pe care le dă împotriva Miresei Acestuia, Biserica (e mai credibil să lovească în lucrarea Domnului, în Biserică, pretinzând că e “creștin preocupat, nu un habotnic ipocrit”, decât dacă și-ar asuma ateismul sau non-creștinismul); e pretextul necesar pentru a impune o definiție falsificată a creștinului.

În fond, Hristos a lăsat o învățătură (Predanie) orală, apoi aceasta a fost și scrisă și avem nevoie de niște învățători și de o autoritate spirituală care să ne-o transmită și să o transmită mai departe, nu de alibiuri pentru crezurile și poftele proprii.

Iisus Hristos i-a spus apostolului Petru „pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Ev. Matei 16:18) și i-a trimis pe apostolii și ucenicii săi „mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”, prin urmare învățătura de credință nu pică pentru fiecare direct din cer, ci vine prin intermediul preoților Bisericii, urmașii apostolilor. Chiar și Scripturile au fost revelate unor oameni, iar predania tot prin oameni vine, căci Dumnezeu nu are editură proprie.

În absența autorității Bisericii, dumnezeul în care crede fiecare astfel de free-lancer în ale credinței nu este decât o proiecție proprie a ce i-ar plăcea lui să fie, un dumnezeu personal care să-i cofirme și să-i binecuvânteze toate faptele și ideile.

Când chiar Dumnezeu Hristos vorbește despre Biserica Sa, cum mai putem spune “cred în Hristos, dar nu în Biserică”?

„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” ne spune Scriptura (Faptele Apostolilor 20:28).

Iar Însuși Domnul avertizează, parcă special pentru ochii și urechile celor care nu vor să-I asculte Biserica: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ev. Luca 10:16).

Mai mult, Dumnezeu este comuniune, nu se reduce la o prezență celestă la care credinciosul să se raporteze exclusiv singur; El Însuși treimic, Dumnezeu va fi acolo „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu” (Ev. Matei 18:20): adică în Biserică (aceasta fiind comunitatea de credincioși întru Domnul).

De fapt, cine spune „cred în Iisus, dar nu în Biserică”, nu face decât să mintă și să se mintă pe sine.

Câți din cei care spun „eu nu am nevoie de Biserică, eu Îl port pe Dumnezeu în suflet” au cu adevărat o relație reală cu Dumnezeu? Tare mi-e că singurul moment când își amintesc de Dumnezeu e doar cel în care combat Biserica și invocă presupusa lor relație „sufletească” cu Dumnezeu.

Nici alții, care teoretic știm lucrurile de mai sus, nu suntem prea breji, nu suntem creștini în Biserică așa cum ar trebui, ci suntem mădulare bolnave ale acesteia. Dar ne admitem neajunsul, nu încercăm să pretindem că gri-murdarul nostru e de fapt alb imaculat.