Punctul final

Limitele existențiale ce sunt inerente vieții ne orientează spre ceea ce are valoare

de Henry George

Dezbaterea despre sinuciderea asistată – eutanasia – țintește în centrul a ce înseamnă să fi o persoană. Întoarcerea în pământul din care am venit este ceva ce ne așteaptă pe toți, universalitatea ultimă a naturii noastre muritoare, ce unește felul particular al trecerii fiecăruia dintre noi pe acest pământ. Întrebările despre viață și moarte vorbesc despre natura fundamentală a existenței noastre și despre temeiurile conștiinței noastre de sine. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că întrebările despre când și cum ar trebui să murim ridică astfel de niveluri de emoție. Această dezbatere cere să luăm în calcul care anume este concepția noastră ultimă despre ce înseamnă binele, chiar dacă este exprimată în acei termeni liberali care neagă existența unui astfel de bine.

 Liberalismul este vehiculul triumfului eutanasiei. Eutanasia sau sinuciderea asistată este acum legală în Olanda, Elveția, Belgia, Spania, Australia, Noua Zeelandă, Canada și în diverse state din SUA – Oregon fiind exemplul care iese în evidență. Legătura dintre toate aceste locuri este liberalismul culturilor lor politice. După cum demonstrează Ilora Finlay și Robert Preston în Death by Appointment (Programare pentru Moarte), în țară după țară, ceea ce a început ca o măsură destinată doar în caz de suferință extremă la bătrânețe sau la tinerii bolnavi în stadiu terminal, s-a extins apoi la condiții non-fatale, dar dureroase; apoi la afecțiuni non-fatale, chiar și nedureroase; apoi la cei aflaţi în suferinţă psihologică. Procedându-se astfel, euthanasia s-a mutat în intervale de vârstă din ce în ce mai tinere, în cele din urmă la adolescenți și chiar la copii. Totul, în ciuda asigurărilor neîncetate că există bariere clare și protecție legală. ”Panta alunecoasă” nu este o glumă. Este pur și simplu un fapt.

Putem vedea acest dezastru în desfășurare într- un videoclip de la Comitetul mixt special canadian pentru asistență medicală la moarte (MAiD), cu un reprezentant al Colegiului Medicilor din Quebec, dr. Louis Roy. El recomandă ca eutanasia să fie extinsă la copiii sub un an „cu deformări severe și… sindroame grave și severe”. Aceasta este pur și simplu cea mai de jos parte a unei pante lungi. În ceea ce privește Canada, după cum raportează Rupa Subramanya, roadele legilor sale permisive privind eutanasia sunt limpezi: „În 2017, primul an complet în care MAiD (Medical Assistance in Dying), care este administrat de guvernele provinciale, a fost în funcțiune, 2.838 de persoane au optat pentru sinucidere asistată, conform unui  raport guvernamental. Până în 2021, această cifră a crescut la 10.064 – reprezentând mai mult de 3% din toate decesele din Canada în acel an.” 

Oamenii optează pentru eutanasie, împinși sau nu de la spate, pentru că alunecă prin găurile din plasa de siguranță socială, pentru că nu își permit asistența medicală sau costul general al vieții și sunt adesea izolați și atomizați. Legile Canadei privind eutanasia sunt acum văzute ca o amenințare pentru persoanele cu dizabilități. Evoluția către eutanasie pentru suferința psihologică non-fatală se poate observa în țări precum Belgia și Olanda, unde oamenii pot fi acum eutanasiați pentru depresie sau pur și simplu pentru „oboseală de viață”. Aceste țări au înregistrat per total rate de eutanasie în creștere. După cum scriu Finlay și Preston, dacă Marea Britanie ar implementa o lege „echivalentă cu legea olandeză din 2001, [acest lucru] ar duce, în raport cu ratele actuale de mortalitate, la aproximativ 23.000 de decese prin sinucidere asistată pe an”. În aceste vremuri tot mai îngrădite și epuizate de resurse, cât de puțin probabil este ca la noi, în Marea Britanie, să nu se întâmple asta? Cu siguranță, s-ar economisi bani publici și ar aduce ”compasiune” în târg. 

Revenind la videoclipul de mai sus, indiferent cum l-am ambala, ceea ce se propune este pruncuciderea sub pretextul îngrijirii. Oamenii nu ar trebui să fie surprinși, totuși. De ani de zile, această perspectivă a avut legitimitatea conferită de cel mai înalt prestigiu instituțional academic. Bioeticianul utilitarist de la Princeton, Peter Singer, a susținut măsuri similare , folosind chiar starea în care mă aflu eu, ca exemplu de suferință insuportabilă care ar trebui evitată. El spune despre cei născuți cu Epidermolysis Bullosa că în mod „obiectiv… aceasta nu este o viață bună și că este mai bine ca acel copil, oricând se naște, sau dacă se naște, să moară rapid și uman, decât să încercăm să îi prelungim viața atâta timp cât putem .” Da, pot depune mărturie despre brutalitatea acestei condiții medicale, în special subtipul mai sever al acestei patologii, pe care îl am. A provocat suferințe uriașe și dureri de inimă de-a lungul anilor și va duce la o moarte timpurie din cauza unui tip agresiv de cancer de piele. Toate acestea sunt adevărate.

Cu toate acestea, modul în care dr. Roy și profesorul Singer privesc lucrurile e o viziune foarte redusă a ceea ce constituie o viață plină de sens. Ei consider că nu ar putea fi nimic bun într-o existență ca a mea, marcată de suferință dar și răscumpărată de bucurie, definită de triumf și tragedie, de cele mai multe ori doar trăind rutina de zi cu zi ca oricine altcineva, cu gradul de stoicism necesar. Cu alte cuvinte, este doar o formă accentuată a condiției umane în sine. În eseul său, Dying in Time, Roger Scruton scrie că trebuie să ne amintim întotdeauna „că valoarea vieții nu constă în durata ei, ci în profunzimea ei”. Cei ca Dr. Louis Roy și Peter Singer sunt pur și simplu mai expliciți decât majoritatea susținătorilor eutanasiei atunci când afirmă că o viață ca a mea nu poate fi una de profunzime și ar trebui să fie una de o durată mult mai mică decât oricum este deja. Pentru ei nu contează bogăția și complexitatea experienței umane pe care am trăit-o. Umanismul lor se sfârșește prin depersonalizare. Sub regimul biomedical al doctorului Roy aș fi fost eutanasiat la naștere, aruncat imediat înapoi în epava inexistenței lui Chesterton.

Cam asta e ceea ce ne-am putea aștepta să vedem de la țările care au mers cel mai departe în înrădăcinarea liberalismului public în instituțiile vieții politice, economice și civice. Liberalismul, încă de la început, neagă că există un bine suprem în viața politică, care e redusă la un contract social la care dobândim apartenență prin consimțământ rațional. După cum scrie Pierre Manent, începând cu John Locke, liberalismul prezintă persoana ca pe un individ lipsit de orice atașament față de oameni și locuri, fără trecut sau viitor, plutind într-un prezent etern. Relațiile sociale sunt consimțite prin alegere rațională, nu moștenite sau transmise. Satisfacerea dorințelor individual definite ale individului este prezentată ca însăși dreptatea. 

Nu este surprinzător faptul că eutanasia încalcă în mod constant granițele puse anterior, fiind întotdeauna prezentată ca o extindere a dreptului de a alege, ca drum către bunătate. Acest lucru este înrădăcinat în presupozițiile fundamentale ale liberalismului, pentru că așa cum scria George Grant, „este semnătura omului modern să nege realitatea oricărei concepții despre bine care ar impune limite libertății umane… esența omului este libertatea sa. Nimic nu trebuie să stea în calea libertății noastre absolute de a crea lumea așa cum ne dorim. Nu trebuie să existe concepții despre bine care să pună limitări asupra acțiunii umane.” Dacă nu există o valoare ultimă către care să ne îndreptăm viețile, atunci „lăudata libertate a individului de a alege devine fie necesitatea de a-și găsi rolul în mașinăria publică, fie necesitatea de a se retrage în intimitatea plăcerii”. Suntem reduși la măsuri utilitare ale binelui, realizate prin reducerea riscurilor și maximizarea fericirii, definite materialist.

Rezultatul concepției liberale despre persoana umană este individualismul expresiv, în care „persoanele sunt concepute doar ca voințe individuale atomizate, a căror înflorire maximă constă în interogarea profunzimii interioare a sinelui pentru a exprima și urma liber adevărurile originare descoperite în el, față de destinul auto-inventat”. Această concepție a persoanei umane privilegiază cunoașterea, voința, raționalitatea și autonomia în definirea personalității depline. Natura noastră ca suflete întruchipate este în mare măsură ignorată: dacă cineva nu poate folosi corpul pentru a-și atinge dorințele cunoașterii autonome, raționale și voite, atunci nu se poate atinge personalitatea deplină. 

Drept urmare, constrângerile finitudinii noastre existențiale, făcute atât de explicite de starea de dizabilitate, sunt văzute ca bariere imorale în calea autonomiei maxime atinse prin voință rațională. Legăturile de interdependență, datorie, reciprocitate și loialitate care cuprind textura și sensul vieții sunt denigrate, dacă nu sunt rezultatul unei alegeri. Liberalismul îi aruncă pe cei slabi la fel cum a făcut-o cândva lumea greco-romană, acum însă motivând gestul printr-o presupusă bunăvoință. De la Locke încolo, liberalismul i-a văzut întotdeauna pe unii mai capabili și mai potriviți să formeze societatea politică decât alții. Mill a mers cel mai departe în propunerea sa de colonizare și sclavie pentru cei mai puțin capabili de libertate.

Nu e chiar o forțare de la definiția dată de liberalism capacității individului de a fi o persoană, să susții uciderea copiilor cu dizabilități, considerați incapabili să acest statut. După cum scria Leon Kass, nu este surprinzător faptul că acei germani care au inventat expresia „viață nedemnă de viață” au fost doi liberali: un jurist și un academic. Mai bine să frânezi cât mai iute sursa depersonalizată a suferinței, nu? James Burnham a văzut liberalismul drept legitimator ideologic și facilitator al sinuciderii occidentale. Nu sunt sigur că a vrut ca titlul cărții sale să fie luat atât de literal, în atâtea țări. 

În locul concepției liberalismului despre persoană ca nefiind determinată de timp și spațiu și care exercită o cunoaștere rațională, autonomă și voită, aș argument, împreună cu David McPherson, pentru adoptarea a ceea ce el numește poziția de „acceptare-apreciere”. Aceasta vede limitele existențiale inerente vieții ca orientându-ne spre ceea ce este de valoare, răspunzând la întrebarea teodiceei –„problema justificării vieții în lume ca fiind valoroasă în fața răului și a suferinței” – prin afirmarea vieții de a fi în sine bună, chiar și în fața naturii sale tragice. Sau putem continua cu depersonalizarea intrinsecă eutanasiei. Una care poartă un chip al bunătății, dar care ajunge să îngăduie de-a dreptul cruzimea.

Traducere de la https://thecritic.co.uk/euthanasia-is-liberalisms-endpoint/


Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s