de Georgi Boorman
Potrivit ultimelor știri, cultura morții, adesea înțeleasă ca limitându-se la problema avorturilor, pare să se fi extins și la nou-născuți (autorul face aluzie la legislația recent adoptată în două state americane, legislație ce permite așa numitul “avort post-natal” – n.n.). Infanticidul prin neglijență nu numai că se discută, ci e deja practicat în state care nu asigură protecția copiilor avortați, născuți vii. Cu toate acestea, infanticidul nu este decât o falangă în gura unui monstru pe care îl vedem ieșind din tenebre, al cărui cap este avortul.
Avortul legalizat afectează modul în care societatea percepe și se îngrijește de oamenii cu nevoi speciale sau dizabilități fizice; afectează libertatea de alegere pe care femeile simt că o au în gestionarea unei sarcini dificile, precum și modul în care sânt tratați copiii născuți prematur. Îi scapă pe bărbați de responsabilitatea de a avea grijă de copiii lor, oferindu-le nu numai posibilitatea de a avea relații sexuale aparent fără consecințe, dar și privându-i de șansa de a-și asuma și împlini responsabilitățile de părinte.
Avortul creează o cultură a neputinței induse, care nu încurajează femeile să lupte pentru pruncii lor vulnerabili și prin care avortul e văzut ca cea mai ușoară soluție la ”problema” unui copil. Generează o cultură în care a fi mamă devine un impediment pentru alte planuri, în loc să fie o chemare prețioasă și împlinitoare.
Oricât de multe rele am putea înlătura prin oprirea avortului, nu putem birui cultura morții doar prin tăierea acestui cap. Pentru a înțelege întreaga amploare a amenințărilor pe care politicile pro-moarte le manifestă la adresa civilizației, trebuie să aducem un pic de lumină și în ceea ce privește un alt cap al acelui mostru: sinuciderea asistată (în cadrul acestui articol, includ în această noțiune și eutanasierea prin injecție letală de către un profesionist din domeniul medical).
În introducerea documentarului ”Defecte Fatale” din 2018, putem vedea cum avortul și sinuciderea asistată au la bază un numitor comun, și anume devalorizarea vieții umane. ”Modul în care societatea privește moartea se schimbă”, spune documentaristul Kevin Dunn. ”Am mers până acolo încât am făcut-o acceptabilă… Se poate argumenta că am devenit atât de de-sensibilizați prin cultură, încât până și viața umană și moartea au devenit chestiuni de alegere personală.”
Alegerea personală. Aceasta este mantra Planificării Familiale, precum și al susținătorilor ”ajutorului pentru a muri”. Este o minciună, atât în ceea ce privește sinuciderea asistată, cât și avortul.
Consimțământ ? Ce consimțământ ?
Promovarea sinuciderii asistate se învârte în jurul ideii de autonomie și auto-determinare. Eutanasia este, în exprimarea unui susținător, ”cel din urmă ajutor” în acest scop. Cu toate acestea, în 2016, o pacientă olandeză, care anterior spusese că vrea să fie eutanasiată în caz de demență, s-a opus fizic la aceasta, în momentul în care un medic încerca să-i aplice procedura. Medicul a rugat familia să o țină, în timp ce el o omora. O evaluare juridică a cazului a stabilit că doctorul a acționat ”cu bună credință”.
În regiunea Flandra a Belgiei, în 2013, peste 1000 de pacienți care nu și-au dat consimțământul au fost uciși de doctori. De ce să fie ținuți în viață când omorârea lor este mult mai ieftină și mai ușoară ?
Avortul și eutanasierea sunt una și aceeași în unele cazuri. În Olanda, este legal să se eutanasieze noii-născuți în cazuri de suferință ”insuportabilă”, fără perspectivă de ameliorare, în pofida faptului că durerea poate fi tratată. Dacă eutanasia este o opțiune, de ce să ne mai batem capul cu stabilirea unei vârste de acordare a consimțământului ?
Chiar copii de 12 ani, extrem de impresionabili și sub influența tutorilor lor, pot ”consimți” să fie eutanasiați în anumite condiții. Recent, Belgia a eliminat toate limitele de vârstă privind eutanasia. Comitetul belgian pentru eutanasiere a aprobat deja aplicarea acesteia în cazul a trei minori în ultimii doi ani. Unul avea 9 ani, iar altul 11.
Opțiunea implicită va fi moartea
Doctorul american Annette Hanson a declarat, în ”Defecte Fatale”, că preocuparea ei este că ”medicii vor ajunge să trateze moartea ca pe o posibilă opțiune de tratament. Este clar că o astfel de abordare are în ea potențialul de a convinge sau încuraja sau ghida oamenii într-o anumită direcție.” Bineînțeles. Vedem că aceasta se întâmplă deja în industria avorturilor: planificarea familială nu așează avortul la coada listei de opțiuni pentru femeile însărcinate. Este prezentată de fapt ca opțiune implicită.
Adevărul adevărat este că furnizorii de îngrijiri medicale nu luptă la fel de puternic pentru a salva pacienți, atunci când sinuciderea asistată este o opțiune. Într-un caz din Olanda, medicii au anticipat că vor apărea complicații în cazul unui pacient mai în vârstă și, în loc să continue tratamentul, ei au încetat să o mai îngrijească și chiar să o mai hrănească. Apoi s-au întâlnit cu persoana respectivă pentru a discuta despre eutanasie. Fiica ei a luptat totuși pentru ea și femeia de 94 de ani a mai trăit un an, timp suficient pentru a-și cunoaște a doua sa nepoată.
Efectele legalizării sinuciderii asistate la nivel de stat s-au extins deja la nivelul companiilor de asigurare. Într-un mini-documentar realizat de Centrul pentru Bioetică și Cultură, intitulat ”Privarea de Compasiune și Alegere”, Stephanie Packer, bolnavă în stadiu terminal, a spus că, deși doctorii ei au continuat să o susțină la fel ca înainte, și după ce sinuciderea asistată a fost legalizată, legalizarea eutanasiei a afectat-o puternic prin intermediul companiei la care era asigurată: ”La o săptămână după aprobarea legii (în California), am primit o scrisoare prin care mă anunțau că nu-mi mai finanțau medicamentul pentru chimioterapie pe care-l ceream”. Când a cerut clarificări companiei pentru aceast refuz, a primit un răspuns evaziv. Apoi a întrebat dacă pastilele pentru sinuciderea asistată erau incluse în planul ei de asigurare. Răspunsul a fost da. ”Ar trebui să plătiți doar un dolar și 20 de cenți pentru medicație”.
Moartea devine o opțiune atractivă pentru tot mai mulți oameni
Lista celor care se califică pentru sinuciderea asistată crește sistematic. În ultimii ani, Olanda a adăugat persoane cu demență și boli psihice. Numărul olandezilor eutanasiați s-a triplat în această perioadă și 2000 dintre aceștia aveau demență sau boli mentale. Chiar și în mai prudentele State Unite, pacienții cu diabet se califică pentru Legea ”Morții cu Demnitate” din statul Oregon.
”Nu fiți naivi”, a avertizat jurnalistul olandez Gerbert Van Loenen. ”Este, într-adevăr, foarte dificil să limitezi eutanasierea odată ce ai început să o practici”.
Extinderea treptată a înțelesului sinuciderii asistate medical a fost pusă în evidență în plan internațional de cazul Aureliei Brouwers, o tânără olandeză care a luptat ani în șir să convingă doctorii să o eutanasieze, din cauza ”unui număr de probleme psihiatrice” pe care le avea. Dorința ei s-a îndeplinit pe 26 ianuarie 2018.
Olandezii dezbat acum legalizarea eutanasiei pentru ”o viață finalizată” – adică eutanasia pentru oameni în general sănătoși, care simt că viața ”nu mai are rost” sau care ”s-au săturat” să trăiască. Aspecte firești ale îmbătrânirii, precum banala artrită, deteriorarea vederii și incontinența sunt condiții așa numite ”suficient de insuportabile” pentru a justifica eutanasia pentru o ”viață finalizată”. Astfel, se poate recurge la eutanasie din frica de suferințe și dureri viitoare, mai degrabă decât pentru a opri suferințe sau dureri care deja au început.
Sinuciderea poate fi contagioasă
Oricine crede că sinuciderea asistată este o decizie ”pur personală” care nu afectează pe nimeni în afara cercului celor apropiați, se înșeală. Acesta este un alt motiv pentru care ”consimțământul” nu este acel ”zid de protecție” împotriva suferinței provocate, așa cum promotorii săi cred că este. Sinuciderea este o contagiune socială care se extinde rapid.
După legalizare, numărul ”morților asistate medical” a explodat în Olanda și Oregon, unde sinuciderea asistată era legală de două decenii. Din 2017, 4.5% din decesele olandeze provin din sinuciderea asistată. In Oregon, acestea au crescut de la 16 la 132 de decese între 1998 și 2015. Sinuciderile nu au fost limitate la cei cărora li s-a prescris pilula morții. Potrivit Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor, rata sinuciderii în Oregon a sărit de la 14.9% la 19% între 2005 și 2017, o rată cu 36% mai mare decât media la nivel național. În statul vecin Washington, care a legalizat sinuciderea asistată în 2008, această rată a crescut cu 4 puncte.
Jurământul lui Hypocrate interzice explicit omorârea pacienților: ”Nu voi da nici un medicament mortal nimănui, dacă voi fi solicitat și nici nu voi sugera acest lucru; la fel, nu voi da nici unei femei ceva care să-i provoace avort”. Nu putem decât presupune că un astfel de jurământ, supus unor atacuri sistematice, a fost deja dat la o parte ca fiind opresiv.
Mulți doctori specialiști în obstetrică–ginecologie oferă sprijin medical pentru sarcină sau pentru avort, după cum preferă pacientul. Dr. William L. Toffler, profesor emerit la Universitatea de Știință și Sănătate din Oregon, a arătat că, în mod ridicol, li se cere doctorilor să pledeze atât pro, cât și contra sinuciderii asistate. Acest conflict de interese distructiv este, însă, ascuns sub promovarea eufemistică a ideii de ”moarte cu demnitate”, așa cum avortul este inclus în noțiunea de ”îngrijire a sarcinii”.
Medicul oncolog Kenneth R. Stevens Jr. din Oregon este preocupat de faptul că relația doctor – pacient se înrăutățește. Cu toate acestea, când doctori asemenea lui Stevens luptă pentru viețile pacienților lor, de multe ori acest lucru dă roade. O pcientă a sa, care inițial a vrut să refuze tratamentul, i-a spus cinci ani mai târziu că i-a salvat viața. ”Dacă aș fi mers la un doctor care credea în sinuciderea asistată, nu aș mai fi fost aici. Aș fi fost moartă”.
Pierderea speranței și a demnității pentru pacienții suferinzi sau în fază terminală
Este fără putință de tăgadă faptul că perspectivele furnizorilor, companiilor de asigurări și pacienților s-au schimbat rapid. Packer discută impactul pe care legile adoptate în California privind sinuciderea asistată l-au avut asupra pacienților în faze terminale de boală, aflați în grupuri de sprijin care nu au luat inițial în considerare sinuciderea.
Îndată ce povestea sinuciderii asistate a lui Brittany Maynard a fost semnalată în mass-media, ”starea în cadrul grupului nostru s-a schimbat realmente foarte rapid și conversația a luat o tentă diferită. În mod normal, noi vorbeam despre dragoste și sprijin și despre faptul că vom fi acolo, unii pentru alții, și că ne vom încuraja unii pe alții… însă după ce acelei povești i s-a dat atâta amploare la nivel național, conversația s-a îndreptat spre… ei bine, poate că este timpul pentru mine să încetez a mai încerca să lupt cu o boală în stadiu terminal. Iar odată ce oamenii au devenit supărați din cauza aceasta, discuțiile noastre au luat o întorsătură negativă și au început să-i consume pe oameni.”
”Sunt o ființă umană. Și doar pentru că sunt într-un cărucior, asta nu înseamnă că viața mea este îngrozitoare”, a declarat, în ”Defecte Fatale”, William Peace, un profesor de antropologie, după ce discutase despre cum furnizorul lui de servicii medicale îl întrebase dacă nu ar dori să moară ca urmare a efectelor negative severe de pe urma unei infecții.
Prejudecățile de care oamenii cu dizabilități se lovesc în State sunt deja foarte reale. ”Când mergi la un spital, parcă mergi la război”, a spus el. Cazul lui William Peace este doar unul dintre multele cazuri care arată cum ”dorința de moarte” își întinde lațul în jurul bolnavilor în fază terminală care își dau consimțământul explicit pentru a fi omorâți.
Sinuciderea asistată ”nu ar trebui să fie niciodată sprijinită sau gestionată de guvern”, a insistat Packer. ”Faptul de a permite acelor pacienți să facă o astfel de alegere mă afectează negativ…vezi că, pretutindeni unde aceste legi sunt adoptate, pacienții care luptă pentru o viață mai lungă sfârșesc prin a li se refuza tratamentul, deoarece aceasta va fi întotdeauna soluția cea mai ieftină. Îngrijirea medicală până la finalul vieții este cea mai costisitoare, oriunde”.
”Când dai oamenilor oportunitatea de a-și lua viața”, asta nu rezolvă problema, a adăugat ea. ”Asta înseamnă să faci bolnavii în fază terminală să se simtă disprețuiți, că ei nu merită, nu valorează nimic.”
Soția dlui. Toffler a murit în urma unui cancer. ”Dacă a lua o supradoză masivă de medicamente pentru a-ți lua viața este ceva demn, atunci ce se poate spune despre majoritatea oamenilor care mor natural, ca soția mea?”
Uneori viața implică și suferință
În cele din urmă, ceea ce promovează sinuciderea și eutanasia nu este ”moartea cu demnitate”, ci ideea că, dacă viața nu este confortabilă, nu merită trăită. În loc de a găsi modalități de a face față sau trata suferința, moartea devine răspunsul simplu și evident.
Dacă viața merită trăită doar atunci când e mereu fericită și lipsită de suferință, atunci am ajuns să tratăm viața atât de ieftin, încât să o considerăm ceva lipsit de importanță, care poate fi aruncat. Trebuie să ne așteptăm la asta, mai ales în America, unde unele dintre legile cele mai permisive din lume în privința avorturilor au transmis mesajul că până și viața altcuiva, care nu-și dă consimțământul și care ne încurcă, poate fi pur și simplu aruncată la coș. Cultura în sens larg a acceptat deja că viața în sine, în special în cele mai fragile sau vulnerabile forme ale sale, este lipsită de valoare sau demnitate.
Dar viața, oricât ar fi de urâtă sau de neputincioasă sau vulnerabilă, are o demnitate a ei, pentru că ne-a fost dăruită de Dumnezeu cu un scop, iar noi suntem făcuți după chipul Său. Viața omului are valoare dincolo de utilitatea fizică sau emoțională. Valoarea vieții trebuie să treacă peste comoditate, în cazul mamelor care se gândesc să facă avort, sau peste faptul că este mai ușor și mai simplu să sprijini sinuciderea unui membru al familiei decât să lupți pentru viața acestuia.
Deși mulți oameni, în special atei, s-ar putea să nu accepte acest lucru din punct de vedere filosofic, să vedem care este rezultatul abandonării acestui principiu. Poate că, din punctul de vedere al unei filosofii utilitariste sau a ”voii proprii”, nu poți înțelege valoarea unui copil de mărimea unei nuci sau a unui octogenar cu o formă severă de demență, dar iată la ce orori pot duce negarea acestei valori.
”Vreau să trăiesc pentru copiii mei”, zice Packer. ”Vreau ca ei să vadă că moartea este parte din viață. Sfârșitul vieții tale poate fi acea ocazie de a aprecia lucruri pe care nu le-ai apreciat înainte.” Nu trăim doar pentru noi înșine, trăim pentru cei pe care-i iubim și pentru binele pe care-l putem face în lume. Găsim sens și țel în legăturile noastre sociale. În cazul creștinilor, în cele din urmă trăim pentru Dumnezeu și pentru a sluji Împărăției Sale.
”Fiecare are Ceva”
După cum spune Packer, chiar și cei care nu au o familie apropiată sau sprijinul unei biserici sau ceva de îndeplinit înainte de a muri, ”nu se poate ca cineva să nu aibă nimic, fiecare are câte ceva”. Sunt multe grupuri de sprijin și resurse unde pot fi găsiți oameni dornici să țină companie celor pe moarte, să le pregătească hrana și să le ofere sprijin emoțional. Se pot de asemenea găsi locuințe sau resurse medicale pentru cei fără posibilități financiare pentru a avea acces la medicii potriviți și la medicamentele de gestionare a durerii care să-i ajute să moară natural.
Cultura morții nu este compatibilă cu drepturile omului. Atât avortul, cât și sinuciderea asistată, fie prin auto-administrarea unei pastile, fie printr-o injecție letală făcută de un asistent medical, sunt ucidere. Sunt inerent practici eugeniste aplicate celor percepuți ca fiind poveri sau ca nemeritând să trăiască, fie pentru că își pierd autonomia odată cu apropierea de mormânt, fie pentru că dezvoltarea lor autonomă în pântece necesită grija celei care le este principalul paznic.
A încuraja moartea la un capăt al vieții este mai tot timpul urmată de promovarea morții la celălalt capăt. Odată ce s-a dat la o parte idea că orice viață umană e prețioasă, s-a parcurs cea mai mare parte a distanței către o cultură discriminatorie, suicidală și în cele din urmă utilitaristă, care merge până acolo încât să caute voit eliminarea ”poverilor asupra societății”.
Dincolo de aceasta, o astfel de cultură va sugera moartea oricui ”simte” că viața nu mai este satisfăcătoare. Aceste paranteze letale asupra vieții se extind pentru a cuprinde tot mai mulți oameni, chiar și dintre cei tineri și sănătoși, până când cultura morții va forma un laț distructiv în jurul societății.
Acesta este lațul morții. Nu există scăpare sigură de la strânsoarea acestuia, nici ”consimțământul”, nici supravegherea, nici legi formulate cu grijă – nimic altceva decât prețuirea necondiționată a vieții umane.
Georgi Boorman este un contribuitor senior la ”The Federalist”, gazdă a emisiunii ”180 Cast” și co-autorul cărții ”Clocking Out Early: The Ultimate Guide to Early Retirement”.
Traducere din https://thefederalist.com/2019/03/26/assisted-suicide-creates-cascade-death-becomes-legal/
Sursa foto: aici
Alternativa de Bun-Simț 