Iertarea

de C.S. Lewis

Am spus într-un capitol precedent că cea mai nepopulară dintre virtuţile crestine este castitatea. Dar nu sînt foarte sigur că aveam dreptate. Cred că există una şi mai puţin populară. Este formulată în regula creştină „iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi“. Întrucît în morala creştină „aproapele“ cuprinde şi „dușmanul“, ajungem astfel la acea teribilă datorie de a-i ierta pe dușmanii noștri.

Toată lumea spune că iertarea este o idee minunată, pînă cînd apare ceva care trebuie iertat – așa cum s-a întîmplat în timpul războiului. În momentul acela, chiar şi menţionarea subiectului este întîmpinată cu strigăte de mînie. Şi asta nu se întîmplă pentru că lumea crede că iertarea este o virtute prea nobilă şi greu de îndeplinit, ci pentru că o consideră detestabilă şi demnă de dispreţ. „Cînd aud aşa ceva, mi se face silă“, spun oamenii. Şi cred că o jumătate dintre voi m-ar întreba: „cum te-ai simţi dacă ai fi polonez sau evreu și ţi s-ar spune să ierţi Gestapoul?“

Şi eu mă întreb acelaşi lucru, cu toată seriozitatea. Cînd creștinismul îmi comandă să nu-mi reneg religia nici sub amenintarea morţii sub tortură, mă întreb foarte serios ce ar trebui să fac eu dacă ajung acolo. În această carte nu încerc să vă spun ce-aş putea face – și pot face doar prea puţin – ci vă spun ce este creștinismul. Nu l-am inventat eu. Şi acolo, chiar în centrul învăţăturii creştine, găsesc: „Iartă-ne nouă greșelile noastre aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri.“ Nu este nici cea mai slabă indicaţie că am putea fi iertaţi în alt fel. Se spune foarte limpede că dacă nu iertăm, nu vom fi iertaţi. Nu sînt două căi posibile. Ce trebuie să facem?

Va fi cu siguranţă destul de greu, dar eu cred că putem face două lucruri care ne pot uşura sarcina. Studiul matematicii nu începe cu calculul diferenţial, ci cu simplă adunare. În acelaşi fel, dacă vrem cu adevărat (dar totul este să vrem cu adevărat) să învăţăm cum să iertăm, ar trebui să începem cu ceva mai uşor decît Gestapoul. Am putea începe cu iertarea soţului sau a soţiei, sau a părinţilor şi copiilor, sau a şefului nostru de la serviciu, pentru un lucru pe care l-au făcut sau l-au spus săptămîna trecută. Asta ne va oferi probabil ceva de făcut pentru moment. În al doilea rînd, am putea incerca să înţelegem exact ce înseamnă a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi. Trebuie să-l iubești ca pe tine însuţi… Ei bine, cum te iubești de fapt pe tine însuți?

Dacă mă gîndesc bine la treaba asta, eu nu am chiar un sentiment de tandreţe sau de afecţiune pentru mine însumi, și nici măcar nu mă încîntă totdeauna propria mea societate. Astfel încît ar părea că „iubeşte-ţi aproapele“ nu înseamnă că trebuie să-l „îndrăgeşti” sau să-l găseşti „atrăgător“. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai înainte, deoarece nu ajunge doar să încerci, ca să şi îndrăgeşti pe cineva. Am o părere bună despre mine, cred că sînt un om cumsecade? Mă tem că uneori aşa fac (şi momentele acestea sînt, fără îndoială, foarte proaste), dar nu pentru asta mă iubesc pe mine însumi. De fapt, lucrurile se întîmplă invers: iubirea faţă de mine însumi e cea care mă face să cred că sînt un om cumsecade, în timp ce nu faptul că mă cred un om cumsecade este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. Aşadar, faptul că-mi iubesc dușmanii nu înseamnă neapărat că trebuie să fiu convins că ei sînt oameni cumsecade. Este o ușurare enormă. Deoarece o bună parte din oameni îşi închipuie că iertarea duşmanilor ar trebui să însemne că, la urma urmei, ei nu sunt chiar aşa de răi, ceea ce nu-i deloc adevărat. Să mai facem un pas. În momentele mele cele mai lucide îmi dau seama nu numai că nu sînt un tip cumsecade, ci că sînt un tip foarte nesuferit. Privesc cu groază şi cu scîrbă unele lucruri pe care le-am făcut. Prin urmare, se pare că aş putea urî şi dispreţui unele lucruri pe care le fac duşmanii mei. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi aduc aminte că învăţătorii creştini mi-au spus cu mult timp în urmă că pot să urăsc faptele unui om rău, dar nu şi pe omul rău; aşa cum ar spune ei, „urăşte păcatul, dar nu păcătosul”.

Am crezut multă vreme că această distincţie este absurdă, că despică firul de păr în patru: cum ai putea să urăști ceea ce a făcut un om şi să nu urăşti omul? Dar după ani de zile mi-am dat seama că exista un om pe care-l tratasem tot timpul în acest fel – şi anume eu însumi. Oricît de mult îmi displăcea propria mea laşitate, îngîmfare sau lăcomie, eu continuam să mă iubesc pe mine însumi. Nu aveam nici o problemă. De fapt, adevăratul motiv pentru care uram faptele era dragostea mea pentru omul care sunt. Tocmai pentru că mă iubeam pe mine însumi, îmi părea rău să aflu că eram un soi de om care putea face asemenea lucruri. Aşadar, creştinismul nu ne cere să micşorăm nici cu un atom ura pe care o resimţim pentru cruzime şi perfidie. Trebuie să le urîm. Tot ce am spus despre ele trebuia spus. Dar creştinismul ne cere să urîm faptele altuia în acelaşi fel ca pe ale noastre, părîndu-ne rău că omul acela a făcut aşa ceva, şi sperînd, dacă e posibil, ca el să fie în stare să se îndrepte, cumva, cîndva, redevenind om.

Adevăratul test este următorul. Să zicem că citești în ziar o relatare a unor atrocităţi odioase. Să presupunem că apare apoi ceva care sugerează că relatarea ar putea să nu fie adevărată, sau că faptele nu erau atît de groaznice. Care este reacţia ta imediată? Zici „slavă Domnului că acei oameni n-au fost chiar atît de răi“, sau te simţi dezamăgit și chiar îndemnat să rămîi la prima versiune pentru simpla plăcere de a socoti că duşmanii tăi nu pot fi decît foarte răi? Dacă reacţionezi în acest al doilea fel, mă tem că ai făcut primul pas într-un proces care dus pînă la capăt – te poate transforma în diavol. Se poate vedea că începi să doreşti ca negrul să fie şi mai negru. Dacă dai curs acestei dorinţe, după un timp vei dori să vezi cenuşiul în negru, şi apoi însuși albul în negru. În cele din urmă vei insista să vezi totul – pe Dumnezeu, pe prietenii tăi şi pe tine însuţi – în rău, şi nu te vei mai putea opri în acest drum: vei fi fixat pentru vecie într-un univers al urii fără de margini.

Un pas mai departe. A-ţi iubi duşmanul înseamnă oare şi a nu-l pedepsi? Nu, deoarece a mă iubi pe mine însumi nu înseamnă că ar trebui să nu mă supun pedepsei. (…)

Cineva ar putea întreba ce deosebire este între moralitatea creştină şi concepţia morală obişnuită, dacă oricum ţi se permite să condamni faptele cuiva și să-l pedepseşti? Deosebirea este cît se poate de mare. Aduceţi-vă aminte, noi creştinii credem că omul trăieşte veşnic. Ca atare, ceea ce contează cu adevărat este acea mică urmă sau schimbare din interiorul, din centrul sufletului nostru care ne va transforma, în cele din urmă, într-o creatură cerească sau într-una diavolească. Putem pedepsi dacă este nevoie, dar nu trebuie să ne facă plăcere. Cu alte cuvinte, trebuie ucis ceva dinăuntrul nostru, resentimentul, sentimentul care împinge la răzbunare. Nu vreau să spun că cineva poate hotărî într-o clipă că nu va mai avea niciodată aceste sentimente. Nu așa se întîmplă lucrurile. Ceea ce vreau să spun este că ori de cîte ori, zi după zi, an după an, aceste sentimente scot capul, ele trebuie lovite fără milă. Nu e o treabă uşoară, dar încercarea nu e imposibilă. Chiar atunci cînd pedepsim, trebuie să încercăm să avem faţă de celălalt aceleaşi sentimente ca şi faţă de noi înșine: să dorim ca el să nu fie rău, să sperăm că ar putea să se lecuiască, în lumea aceasta sau în cealaltă; de fapt, trebuie să-i dorim binele. Asta vrea să spună Biblia prin a ne iubi duşmanul: nu să ne simțim atrași de el, ci să-i dorim binele. Şi nici să spunem că este bun atunci cînd el este rău.

Trebuie să recunosc că asta înseamnă să iubeşti oameni care n-au nimic demn de iubit. Dar avem care noi înșine ceva demn de a fi iubit? Ne iubim numai pentru că sîntem noi înșine. Dumnezeu vrea de la noi să iubim pe toată lumea în același fel și din acelasi motiv, iar prin iubirea de noi înşine ne-a arătat cum trebuie să facem. N-avem altceva de făcut decît să aplicăm regula şi celorlalţi. Poate că va fi mai uşor dacă ne amintim că aşa ne iubeşte şi el pe noi. Nu pentru nişte însuşiri grozave, încîntătoare, pe care credem noi că le-am avea, ci doar pentru faptul că sîntem ceea ce sîntem. Căci, de fapt, nu e nimic altceva vrednic de a fi iubit în noi: sîntem creaturi care-și găsesc atîta plăcere în ură încît a ne lepăda de ea e ca şi cum ne-am lăsa de băutură sau tutun…

Fragment din eseul Iertarea, din volumul Creștinism pur și simplu apărut la editura Humanitas, în traducerea lui Dan Rădulescu

 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s