de Robin Schumacher

Când s-a dezvăluit public în 1992 că regizorul Woody Allen că are o aventură cu fiica adoptivă a partenerei sale Mia Farrow (Soon-Yi Previn, cu 34 de ani mai mică decât el), apărarea sa a fost simplă: „Inima vrea ce vrea ea”.  

Citând, în acest fel, o maximă dintr-o scrisoare a lui Emily Dickinson din 1862, Allen rezumă perfect rațiunea care stă la baza viziunii seculare predominante astăzi asupra lumii, viziune care este o combinație mortală de post-adevăr și pragmatism, condusă doar de ceea ce vrea inima celor ce privesc astfel lucrurile.

Și ce se întâmplă până la urmă?

Căutați încă un loc sau o clipă în care să vă refugiați de tumultul prezentului și să regăsiți – fie și vremelnic – un sentiment al dăinuirii și recuperării bucuriei de a fi una cu familia? Desigur, se apropie, iată, Crăciunul, deja adulmecăm aromele sale ce ne întorc în timp. Sau, parcă e ceva diferit, cineva s-a gândit că parcă prea rămăseseră lucrurile neschimbate cu această sărbătoare, rămăsese Moșul prea blocat în timp, era prea îndărătnic la noile trenduri… Gata, s-a terminat cu Moșii Crăciun retrograzi, care aduceau jucării pentru copii, iar familii tradiționale se bucurau de darurile primite. Să-l îmbunătățim un pic!

Trăim vremuri dificile, iar cauzele par să se afle atât în condițiile exterioare, pe care nu le putem controla – pandemie, vaccin, certificat verde, decese, informații trunchiate și mass media partizane – cât și în starea noastră interioară, căci parcă avem setările făcute special ca să intrăm în panică, indiferent că suntem pentru sau împotriva măsurilor aberante pe care le iau autoritățile.